Linkuri accesibilitate

Irina Nicolau: „Există un fel de «capital» de sărbătoare pe care o are un om”


Un interviu cu cercetătoarea etnografă Irina Nicolau.

Europa Liberă: Doamnă Nicolau, schimbările petrecute în sărbătorirea Paştelui după 1989 sunt semnificative?

Irina Nicolau: „Eu cred că sunt semnificative. Şi, mai ales, se exprimă atât în planul credinţei şi al practicii religioase, cât şi în cel foarte concret, al lucrurilor de genul masă, îmbrăcăminte nouă ş.a.m.d. Deci, oamenii până în ’89, când nu o duceau deloc bine, să nu uităm, aveau încă forţa de a face nişte sacrificii. Şi, de fapt, orice sărbătoare presupune un sacrificiu, dar ei îşi exprimau sacrificiul în stat la coadă, adunat ouă cu două luni înainte. Deci, exista forţa de a duce până la capăt sărbătoarea în condiţii foarte proaste. După ’89, cu toată buimăceala care s-a instalat în lumea noastră, oamenii au început să cedeze. Şi de unde până în ’89 mergeau la biserică cu riscuri mari, o vreme unii s-au uitat la televizor. Din fericire, s-au mai redus transmisiile de slujbe la televizor. Oamenii au început „să se ducă” la Înviere prin televizor.”

Europa Liberă: Exact, voiam să vă întreb cum a evoluat aceasta după ’89. La început, în primul an, să zicem, cum vi s-a părut?

Irina Nicolau: „În primul an îmi aduc aminte foarte precis şi îmi aduc aminte şi cine a făcut, dar nu vreau să dau numele: două persoane ciocneau voios, cu voioşie artificială, nişte ouă pictate, care nici nu se ciocnesc şi nici nu se mănâncă şi era un fond mic de kitsch, aşa, dar eram atât de hămesiți să vedem lucrul acesta cu ochii noştri pe ecranul televizorului, să ieşim din catacombe, din ilegalitate, încât personal eu nu aveam tendinţe critice. Treptat lucrurile se îngroșau în kitsch. Şi, din punctul meu de vedere, din fericire, prezenţa slujbelor la televizor a scăzut mult, pentru că locul omului la slujbă este în biserică.”

Europa Liberă: Credeţi că, chestiunile acestea cu radio, cu televiziune, care au intervenit după 1989, nu sunt benefice? Deoarece în Occident ştiţi că se practică de multă vreme, înainte chiar de cel de Al Doilea Război [Mondial] americanii dădeau la radio slujbele.

Irina Nicolau: „Americanii pentru mine nu sunt un model spiritual. Reprezintă o mare valoare, dar nu una de ordin spiritual. Eu cred că, după atâta chin, de 45 de ani de comunism, norocul nostru că ieşisem cu o mai bună relaţie directă cu lumea. Dacă noi acum pierdem şi acest puţin câştig pe care l-am avut în perioada comunistă, cred că nu e bine. După aceea, sărbătorile în programul de televiziune, să ne luăm de ei acum, apar aşa intermitent: „Vai de mine, vine 1 martie, repede să vină etnologul de serviciu să explice despre ce este vorba”. Trec nişte zile bune: „Vai de mine, vine cutare”. Ei ratează un lucru foarte important: în calendarul românesc în fiecare zi există un licăr de sărbătoare. Despre cum se tratează relaţia cu timpul şi cu sărbătoarea s-ar putea vorbi câte o fărâmă în fiecare zi. Or, mie mi se pare că este şi o mică notă de falsitate, panica de a explica oamenilor repede şi ceea ce propun în loc, că ceva trebuie făcut, eu aș fi propus nişte emisiuni de sărbătoare, însărbătorite.”

Europa Liberă: Cât de frecvente?

Irina Nicolau: „Nu mă pricep. Mi-ar plăcea să înceapă ei să le facă frecvente şi după aceea să spun: „Opriţi, că e prea frecvent”. Nu ştiu. Dar, oricum, mi-ar plăcea ca grija calendarului şi grija timpului să fie mai mare, mai asumată, după care mai renunţăm. Dar în momentul de faţă am senzaţia, era un banc pe vremea comuniştilor cu nivelul nostru de trai, care creşte ca și coloana infinită şi arăta aşa: că ba se lărgeşte, ba se gâtuieşte. Aşa păţim şi noi: ba ne înbisericim şi nu mai putem de biserică, ba uităm cu desăvârşire. Nu cred că e bine. Adică, nu cred că acesta e un lucru folositor.”

Europa Liberă: Există, am auzit, diferenţe între Vechiul Regat şi Ardeal în ceea ce priveşte felul în care s-a păstrat şi înainte de ’89, că au fost mai puţine schimbări în Ardeal după ’89. Au necesitat mai puţine schimbări, vreau să zic.

Irina Nicolau: „Diferenţele zonale sunt uriaşe şi ţin şi de standing-ul de viaţă al oamenilor, şi de mentalităţi. Eu nu am să uit, redau repede o imagine pe care o port de aproape 50 de ani în mine – nu aveam chiar cinci ani, dar, mă rog, o port de multă vreme în mine – când copil de la Bucureşti, din perioada anilor ’50, am plecat într-un sat din Transilvania şi am nimerit întâmplător în casa morarului în prima zi de Paşti. Şi acolo erau coşuri cu sute de ouă vopsite, sute de ouă, şi zeci de cozonaci mari şi colaci pe masă. Şi era o opulenţă, aş spune acum, ardelenească, o clipă am crezut că sunt în rai, pur şi simplu, m-a buimăcit. Şi, deci, Ardealul face lucrurile mai cu haznă.

Îndrăznesc să spun că Regatul, pentru care am foarte mare simpatie, face uneori lucrurile mai subtil, mai tors. Nu întâmplător Brâncuşi e din Regat. Practic, diferenţele acestea zonale exprimă nişte trăsături mai generale ale zonelor. Şi Ardealul este gospodar, este atent pentru detaliu mai concret. Şi, în orice caz, a avut un uriaş avantaj sub raportul conservării sărbătorii Paştelui. A avut uriaşul avantaj de a avea multe sate în zone de dealuri, care nu au fost colectivizate, în care oamenii au dus-o bine toată vremea şi nu au fost în situaţia să nu mai aibă un ou, că le-a fost luat la cooperativă, ca să poată să le dea gaz. Deci, diferenţele sunt şi vor fi câtă vreme fenomenul va fi altfel decât preluat de la televizor. Şi sper că vreme îndelungată.”

Europa Liberă: Acum sigur că da, acestea sunt aspectele sărbătoririi. Dar totuşi există o acoperire, adică, există în credinţă. Credeţi că diferenţele acestea vin din mai mica sau mai marea exprimare, numărul mai mare de oameni care, într-adevăr, cred sau care doar practică religia.

Irina Nicolau: „Oamenii cred în multe feluri. Am văzut în Ardeal sate bine conduse de preoţi foarte pricepuţi, cu biserici pline. Şi am văzut în Gorj oameni destul de răzleţiţi de biserică, dar cu o credinţă interioară foarte profundă.”

Europa Liberă: Cât vi se pare că este spectacol şi cât este credinţă în chestiunea aceasta?

Irina Nicolau: „Este uimitor cât de multă credinţă mai este, după părerea mea. Pentru spectacol oamenii, dacă e să revin la discuţia noastră iniţială, cum era înainte de ’89 şi ce e acum, înainte era Crăciunul, era Paştele, mai erau vreo două sărbători peste an şi oamenii îşi concentrau tot ce aveau în aceste puncte.

Acum intervine Halloween, Sfântul Valentin, tot felul de sărbători despre care aflăm la televizor. Şi există un fel de „capital” – spun cu toată smerenia şi cu toate ghilimelele – de sărbătoare pe care o are un om. Şi dacă îşi împarte „capitalul” acesta în prea multe locuri, scade investiţia din fiecare. După părerea mea, încă oamenii sunt foarte aproape de biserică, aceasta o spun fără niciun fel de demagogie. Simt cum foarte mulţi tineri postesc, se duc la biserică, iau Paştele aşa cum trebuie luat.”

XS
SM
MD
LG