Linkuri accesibilitate

„Antenele”, Dan Voiculescu și statul de drept în viziunea Grivco


N-am discutat destul rolul nociv al „Antenelor” în hiperbolizarea crizei din ultimii ani și în diabolizarea lui Traian Băsescu, în primul și în primul rând. Cei care aleg să tacă în privința naturii toxice a invențiilor anteniste din ultimii (deja mulți) ani, dar nu contenesc să atace într-o singură direcție, argumentând că își concentrează criticile asupra „puterii”, pierd din vedere, deliberat sau nu, că „Antenele” au deținut (și poate că o mai fac, după audiențe) o imensă putere de persuasiune în România post-comunistă. Când se va scrie istoria acestor ani și a întortocheatei tranziții românești, rolul acestor stații de televiziune și al celor care își fac o pseudo-profesiune ca propagandiști devotați patronului nu va fi uitat. Teratologia tranziției va reține numele unor Badea, Gâdea și Ciutacu, alături de numele păpușarului șef. Va reține și numele celor care i-au tolerat și i-au încurajat prin tăcerea lor și micile lor complicități meschine.

Am găsit la un moment dat, într-un dulap cu cărți demult uitate, un volum de Dan Voiculescu intitulat Adevărul despre Crescent, Editura Economică, 2001, cu o postfață de Sergiu Andon, celebrul avocat al d-lui Voiculescu în procesul cu Petre Mihai Băcanu. Nu mai țin minte, ori poate prefer să nu țin minte, cum a ajuns la mine acea carte, un fel de apologia pro vita sua a celui căruia mai toată lumea îi spune astăzi Felix. Et pour cause. Am răsfoit-o pe atunci în viteză, am uitat de existența ei. Scopul era limpede: auto-inocentarea. Rezultatul, din punctul meu de vedere: nul. „Opera” începea duios-romantic, cu cuvintele: „Unde ești copilărie cu grădina ta cu tot - aș putea să parafrazez un vers celebru în momentele de nostalgie”.

Fiindcă am vorbit adesea despre tupeu în viața publică, despre ceea ce se numește chutzpah, nu mă pot abține să nu citez și titlul unuia dintre capitole: „Valoarea demnității în statul de drept”. Sigur, statul de drept în viziunea Grivco. Ultimul capitol, nu mai puțin dulceag-sentimental, se încheia cu cuvintele: „Dacă-mi recapitulez viața profesională, viața de adult, constat că ea se împarte, până acum, în trei etape practic egale ca durată: 10 ani de slujbă la stat, 10 ani lucrați la patron, și 10 ani de când sunt propriul meu stăpân. De acum încolo, și până la sfârșit, așa voi rămâne: propriul meu stăpân”.

În mai 2006, senatorul (pe atunci) Dan Voiculescu se adresa Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, cerându-ne să-l exonerăm de acuzațiile privind trecutul său îndoielnic. Evident că nu era cazul, i s-a răspuns politicos, dar domnia sa nu ne-a iertat. În presa voiculesciană s-au purtat campanii intense împotriva Comisiei, acuzată de a fi, în cel mai bun caz, întruchiparea zădărniciei însăși. Cine crede că actuala cruciadă mediatică voiculesciană nu are legătură cu acele momente din vara anului 2006, când a început marele transfer de dosare dinspre SRI și SIE către CNSAS, se înșală amarnic. La sfârșitul lui 2011, mai precis în ianuarie 2012, a început pentru Dan Voiculescu, alias Felix, un alt ciclu de zece ani. Nu i-a mai fost de ajuns (dacă îi va fi fost vreodată) să fie „propriul său stăpân”. Și-a dorit să fie stăpânul României și a sfârșit în închisoare, pentru câțiva ani, ca simbol al tot ceea ce este mai dezagreabil și mai poltron în viața publică din România. Iar pentru aceasta, nu trebuie nicicând să uităm, niciun mijloc, oricât de sordid, nu i-a părut demn de dispreț. Dan Voiculescu a fost și rămâne chintesența obscenității publice în această țară...

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG