Linkuri accesibilitate

André GIDE. Pivniţele Vaticanului


Romania - Carte la pacvhet book cover Andre Gide
Romania - Carte la pacvhet book cover Andre Gide

Trecut pe lista acelor libros prohibidos del Vaticano, la peste un secol de la apariţie (1914) romanul lui André Gide, Pivniţele Vaticanului, Rao, 2017, mai degrabă amuză decât denunţă. O spumoasă comedie de moravuri, cu personaje patetice & groteşti sau de-a dreptul înduioşătoare în naivitatea lor, dintre care unul (Lafcadio) pare descins din Portretul lui Dorian Gray, împingând naraţiunea spre o farsă de proporţii („Loja a instalat pe tronul pontifical, în locul lui Leon al XIII-lea, un om al Quirinalului, o marionetă cu chipul sfintei lor victime, un impostor…”) ce se lasă cu moarte de om („Fleurissoire nu scoase nici un strigăt. Îmbrâncit de Lafcadio şi în faţa prăpastiei ce se căsca în faţa lui, făcu o mişcare amplă, încercând să se ţină de ceva ca să nu cadă…”) – totul, într-un stil eclatant, presărat pe ici-acolo cu fraze memorabile, recitirea acestei scrieri constituie un deliciu pentru liber-cugetători şi un supliciu pentru bigoţi.

Cum este vorba despre o operă demult clasicizată, n-are rost s-o repovestim aici; dintr-o galerie de personaje, voi înfăţişa doar câteva, legate între ele, fiecare printr-o frază-două, cum ar veni un fel de paradă de modă, haute couture se-nţelege:

„Sufletul lui Marguerite este făcut din acel aluat admirabil din care Dumnezeu zămisleşte martirii. Din păcate, viaţa nu-i dă niciun prilej de suferinţă. (…) Marguerite ştie să facă în aşa fel încât ceilalţi să greşească faţă de ea, dar Jules pare că se străduie să nu-i dea prilejul să-şi exercite această virtute; cum să te mai miri că, faţă de el, ea se arată întotdeauna nemulţumită şi cu toane? Cu un soţ ca Anthime, ce treabă grozavă ar fi putut face!”

„Anthime arăta un mare dispreţ pentru avantajele ce ţineau de rang, avere şi de înfăţişare, ceea ce îl contraria profund pe Julius; dar preţuia la Julius o anume fire bună şi aceea mare stângăcie în discuţie care, adeseori, favoriza o gândire nonconformistă.”

Lafcadio Wluiki „este român şi orfan”, care „având o natură aristocratică, nu îngăduise necesităţii să-i impună nici un gest pe care în prezent şi l-ar fi permis, din răutate, din joc şi din amuzamentul de a prefera plăcerea, şi nu interesul.” Şi doar bănuind că ar fi fiul nelegitim al contelui Juste-Agénor de Baraglioul, îşi trece pe cartea de vizită numele: „LAFCADIO DE BARAGLIOUL”, după care se înfăţişează neîntârziat în faţa bătrânului diplomat pe moarte, drept care se alege c-o frumoasă moştenire.

Disputând-o pe Arnica Péterat cu cel mai bun prieten al său, Gaston Blafaphas, Amédée Fleurissoire îi făgăduieşte acestuia „că nu va uza niciodată de drepturile sale conjugale”, după ce că fata l-a ales pe el, iar în momentul despărţirii – căci bărbatul se duce la Roma, să-l salveze pe papa Leon al XIII-lea („Şi o asemenea misiune să-mi fie rezervată mie!”) – „Tot ce putu obţine Arnica de la el fu ca Amédée să-şi petreacă noaptea lângă ea”.

Bref, cred că toată frumuseţea romanului stă în gratuitatea sa, la fel cum – de la Julius de Baraglioul citire – „Motivul pentru care comite crima este tocmai absenţa motivului”.

16 iulie ’18

Ascultă podcasturile Europei Libere

Previous Next

XS
SM
MD
LG