L-am cunoscut pe Petru Creţia, la începutul anilor ’90, nu îndeajuns însă pentru a-l evoca în volumul colectiv Amintiri despre Petru Creţia, Editura Şcoala Ardeleană, 2017 (cel care ar fi putut s-o facă, dintre basarabeni, şi anume Vasile Vasilache, e plecat şi el de zece ani). Cu atât mai interesat am fost de felul în care „întâiul om de cultură al ţării” – cum îl numise C. Noica, puţin înainte de moarte – se reflectă, la 20 de ani de la trecerea-i în nefiinţă (pe 14 aprilie 1997), în ochii celor apropiaţi, dar şi al unor personalităţile de notorietate, nu neapărat empatice.
Grea încercare, să reconstitui „portretul unui intelectual de primă mărime” pornind de la „datele biografice ale unui marginal” (Andrei Pleşu), căreia însă filosoful îi face faţă de minune: „Petru ştia nu doar cu precizie, ci cu voluptate. Degusta pagina bine scrisă ca pe un alcool subtil, ca pe o licoare narcotizantă. Formula casant. Geometric, dar era capabil şi de uleiuri mateine, de parfumuri grele şi de mici leşinuri romantice. Putea sistematiza un gând până la mineralitate, dar nu excludea metafore vertiginoase şi dulceţurile răsăritene. Erudiţia lui avea manierele seducţiei. Te confisca, te corupea, te lichida”.
La rândul lui, Gabriel Liiceanu îl apreciază pentru că „ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte”, descriindu-l ca pe „un om al desfrâului şi, în primul rând, al desfrâului cultural”, care făcuse „de la poezie la muncă de editor, de la comentariul la poziţia de gânditor original, de la eseul moral la hermeneutica lui Homer, Dante sau Shakespeare”, şi nu ezită să-l pună alături de „Huizinga, Heinrich Zimmer, Auerbach, poate Erwin Rhode”.
„A fost un eminescolog incomparabil, ţine să precizeze Zoe Petre, şi contribuţia lui la ediţia Eminescu rămâne esenţială”, totodată „nu rezistă ispitei de a invoca aici traducerile din Dialoguri pe care cultura română i le datorează lui Petru Creţia”. Alte voci – unele şi ele stinse între timp – evocă Magistrul, Profesorul, omul de viaţă, toate sub semnul „erudiţiei, competenţei, sensibilităţii”.
Închei prin a-l cita pe Radu Vancu, poetul douămiist care nu l-a cunoscut de son vivant, şi cu asta chiar că am intrat, iată, în posteritate: „Poet, Petru Creţia nu e. Natură de poet, însă, este. (…) Acesta e paradoxul lui Creţia: fără să fie de fapt poet, a reuşit să scrie despre poezie în felul în care numai un mare poet o putea face”. 16 aprilie ’18
