Linkuri accesibilitate

Actualitatea românească: Un interviu cu Silviu Brucan (I)


Imagine pe coperta unui volum biografic tipărit de editura Nemira.

6 septembrie 1988

ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ

Moderator: NECULAI CONSTANTIN MUNTEANU

Neculai Constantin Munteanu: La microfon Neculai Constantin Munteanu. Sumarul emisiunii de astăzi: interviu cu Silviu Brucan; noi elemente privind întîlnirea Ceaușescu-Grosz; restructurare și probleme naționale în Moldova sovietică.

Nestor Rateș: Silviu Brucan, fost diplomat, profesor de Științe Politice, membru al Partidului Comunist Român din ilegalitate se găsește de câteva lui în vizită, aici, în Statele Unite. Această țară îi este, bănuiesc, foarte familiară, căci a petrecut aici mai mulți ani ca ambasador al România la Washington și la Națiunile Unite în New-York; a vizitat-o adesea, a predat în unele din colegiile și universitățile ei; a publicat patru cărți la edituri americane și a scris despre ea nu întotdeauna cu simpatie.

Numele său a revenit dramatic în presa internațională cu mai multe luni în urmă, când și-a ridicat glasul în apărarea demonstranților din Brașov, prezentând o critică a regimului din România din perspectiva unui marxist. O critică, ar trebui să adaug, nu neapărat mai îngăduitoare și nici mai acceptabilă conducerii de la București. Domnia sa a acceptat să răspundă întrebărilor mele.

Dle Brucan, bun venit la acest microfon! Ați păstrat relativă tăcere cu privire la situația din țară de când ați venit în America. Sper că veți folosi ocazia acestui interviu pentru a pune capăt tăcerii.

Silviu Brucan: „Mai întâi, datorez o explicație compatrioților mei. Am mai spus-o, și o repet, când mă aflu în străinătate, ca o chestiune de principiu, nu critic guvernul nostru. Când am avut ceva de spus, am spus-o la București. În America, am fost solicitat de mai multe ziare si posturi de televiziune să fac declarații cu privire la România. Am refuzat. Când am scris articole, am ținut conferințe, cursuri m-am ocupat de problematica generală a socialismului. Ca om de știință.

Am socotit însă că o emisiune de radio adresată exclusiv compatrioților mei este mediul potrivit pentru a discuta problemele care ne frământă în prezent pe noi, românii, și de aceea am socotit că e bine să acord acest unic interviu despre România. Pentru că, așa cum voi conclude, părerea mea este că numai un dialog constructiv între putere și minunatul detașament de oameni de știință, specialiști în industrie și agricultură care s-au format la noi în anii socialismului, ar putea scoate România din impasul în care se află. Repet, un dialog constructiv.”

Nestor Rateș: Când ați apărut ca un critic al conducerii actuale, lumea a fost surprinsă, interesată, curioasă, apreciativ. Simbolica unui act de împotrivire din partea unui veteran al partidului, ceva atât de rar în context românesc, n-a scăpat nimănui. Care sunt originile protestului dvs. , ce v-a îndemnat să vă asumați riscurile unui protest public?

Silviu Brucan: „Trebuie să încep cu o scurtă referire la trecut. Eu am intrat în mișcare de tânăr, iar, în 1937, am înființat prima revistă antifascistă de tineret. Se numea: „Dacia Nouă” și a apărut vreun an până a fost interzisă de guvernul Goga. Revista reunea în paginile ei tineri comuniști, socialiști, național-țărăniști, liberali. Legătura mea de partid era Ștefan Foriș, pe atunci, secretar de propagandă. El nu reușea să înțeleagă cum pot eu conlucra cu oameni de altă convingere politică și de aceea mă suspecta, deși platforma partidului nostru politic din acea perioadă era de largă colaborare cu toate forțele democratice pentru a stăvili venirea fascismului la putere. Am cunoscut astfel prima mostră de sectarism politic. Pentru mine a fost foarte dureros să constat că, după 40 de ani, mă lovesc de același sectarism politic, de intoleranța față de oricine gândește altfel. De acest monolog ideologic și politic, care sufoca viața de partid și condamnă marxismul a stagnare.”

Nestor Rateș: Mai grav decât stagnarea marxismului mi se pare regresul îngrozitor al întregii culturi și al științei din țară și a România în ansamblu.

Silviu Brucan: „Noi știm cu toții că știința nu poate progresa fără schimb de idei, fără ciocniri de opinii. Ce moment fascinant în istoria noastră - polemica de idei intre Titu Maiorescu și Dobrogeanu-Gherea! Va să zică, pe vremea hulitului regim burghezo-moșieresc s-a putut desfășura pudic, la noi, o discuție aprigă, desigur civilizată, între un om politic conservator și un teoretician socialist, fără ca să intervină nici poliția, nici organele de securitate, iar acum, nu există schimb de idei nici măcar între marxiști, ca și cum toate problemele lumii ar fi elucidate. N-avem nevoie de oameni care gândesc, ca la militărie: nu mișcă nimeni!”

Nestor Rateș: Sugrumarea ideilor și opiniilor nemarxiste este o realitate ce dăinuie de acum de peste patru decenii. Notez însă observația dvs. că în România marxistă și marxismul o duce greu.

Silviu Brucan: „Marxismul este o teorie esențialmente critică și revoluționară. În momentul când i-ai pus botniță, marxismul nu mai este, nu mai există! Nimic mai străin marxismului decât continua proslăvire a situației existente și refuzul de a schimba ceea ce nu mai funcționează sau se dovedește a fi anacronic, depășit, vetust. Desigur, retorica ultra-revoluționară nu poate camufla conservatorismul ideologic. Dacă ar trăi Caragiale, el ar spune: „să dăm dovadă de spirit revoluționar, tovarăși, dar să nu să se schimbe nimic!”

Nestor Rateș: Nu-mi face nicio plăcere, dar mă văd nevoit să vă reamintesc că a fost o vreme când monologul puterii nu vi se părea atât de reprobabil, când erați dvs. parte a puterii.

Silviu Brucan: „Trebuie să recunosc în mod cinstit că, după război, și eu am fost lovit de boala sectarismului. Când recitesc unele articole pe care le-am scris atunci - mă îngrozesc. În cartea pe care am publicat-o la editura „Dacia”, acum doi ani, subliniam în prefață că, între timp, mi-am schimbat multe din părerile din tinerețe, unele - pentru că nu mai corespundeau timpurilor, altele pentru că erau greșite de la rădăcină. Așa aș defini poziția mea de azi.”

Nestor Rateș: Ce credibilitate și relevanță mai puteți atribui marxismului după tot ce s-a întâmplat în ultimele șapte decenii și mai bine?

Silviu Brucan: „Așa cum a încerc să demonstrez în ultima mea carte, apărută aici, marxismul poate să rămâne relevant la sfârșitul acestui secol și-și poate reînvigora, renaște puterea sa de explicare și de prognoză numai dacă își revizuiește tezele pe baza revoluției științifico-tehnice. Fapt este că nu avem azi un model marxist al lumii anului 2000 și nu-l avem deoarece stalinismul a ținut în congelator cercetarea și gândirea marxistă tip de jumătate de veac iar, între timp, s-au schimbat caracterul forțelor de producție, s-au schimbat oasele și structurile lor; s-a schimbat însăși natura muncii; s-a schimbat capitalismul, iar acum se schimbă socialismul.

În general, ideea că o teorie socială elaborată acum un veac și jumătate și-a putut păstra întreaga validitate este și o dovadă de incultură. Chiar și cei mai mari filozofi moderni, pe care eu ii consider a fi Kant și Hegel, au avut nevoie de actualizare datorită progreselor în știință și numai după câteva decenii a apărut neo-kantianismul și neo-hegelianismul, din care o ramură principală a constituit-o însuși marxismul.”

Nestor Rateș: Nu există, după câte știu, un neo-marxism, pentru că mulți gânditori de stânga din Occident au preferat să abandoneze marxismul ca irelevant, desuet ori chiar dăunător, mai curând decât să-l resuscite. Vă refereați, cu o clipă în urmă, la ultima dvs. carte, apărută aici, în America. Sunt curios câte cărți ați publicat în România în ultimii ani?

Silviu Brucan: „În ultimii ani am publicat mai puțin decât înainte și am fost foarte fericit, când, în iarna lui 1986, mi-a apărut, în sfârșit, cartea „Dialectica politicii internaționale” la editura „Dacia” din Cluj. Am publicat în limba engleză la edituri mari anglo-americane patru cărți. Multe din ele au fost traduse în spaniolă, germană, franceză și chiar japoneză. Acum, am avut bucuria să aflu că cartea mea despre lumea capitalistă la răscruce se va tipări în Japonia, de către o mare editură japoneză, care mi-a mai tipărit o carte în trecut și de aceea spun că am fost foarte fericit în 1986, când mi-a apărut o carte în România, la editura „Dacia”.

Nestor Rateș: Nu este aceeași carte care a apărut la editura „Mcclanahan” din Statele Unite?

Silviu Brucan: „În conținut este aceeași carte. În plus, am adăugat anumite capitole de interes special pentru România.”

Nestor Rateș: Nu vi se pare o ironie că această țară, cea mai mare țară capitalistă, este mai ospitalieră scrierilor dvs. marxiste decât o țară marxistă, care se pretinde marxistă, ca România?

Silviu Brucan: „Trebuie să spun că pare paradoxal și totuși în istoria gândirii marxiste sunt niște precedente clasice în această privință. Marx a fost nevoit să plece în Anglia, pentru că avea dificultăți în Germania, Lenin a trebuit să plece în Elveția, din cauza regimului țarist. Din păcate, anumite tradiții de acest gen s-au păstrat în Est, adică au fost situații când teoreticieni marxiști din țări socialiste au fost nevoiți să-și publice lucrările în Vest.

Eu cred că am beneficiat de o anumită conjunctură aici. În timp ce, din punct de vedere ideologic, influența marxismului a scăzut considerabil în ultimele două decenii, în schimb, în lumea universitară, în lumea științifică, în mod paradoxal, are loc o creștere a interesului față de marxism. În momentul de față, cred că nu există universitate americană în care să nu fie, cel puțin, unu sau doi profesori marxiști sau specialiști în marxism. Iar dacă te uiți la lista lucrărilor publicate în Statele Unite, o să vezi că nu trece o lună fără să fie anunțată o lucrare cu o tematică marxistă. Adică, pe de o parte, avem o scădere pe planul ideologic, pe de altă parte, o creștere a interesului pentru ceea ce în marxism este cu adevărat știință. Și în contextul acesta se explică și de ce eu am fost invitat atât de des să țin cursuri la universități americane. În contextul acesta se explică de ce am găsit ușor edituri care să-mi publice lucrările și care și în momentul de față sunt dispuse să publice orice carte scrisă de mine.”

Nestor Rateș: Ce spuneți este, de fapt, un elogiu pe care-l aduceți pluralismului autentic ce există în Occident și cu deosebire aici, în America, unde marxismul, ca ideologie și doctrină revoluționară, este total periferic. Nu se poate să vorbești de marxism fără să te gândești la ce a dus aplicarea lui în mod concret în lumea comunistă. Și pentru a încheia această primă parte a interviului, aș vrea să vă întreb; ce simte, ce gândește un om care a rămas toată viața marxist, comunist, în fața proporțiilor catastrofale ale eșecului socialismului în România și nu numai în România?

Silviu Brucan: „Mă simt foarte prost și în mare măsură mă simt responsabil și tocmai așa se explică de ce, în ultima vreme, am încercat să fac ceva ca să se remedieze stările de lucruri de la noi și în acest context trebuie plasat și interviul pe care l-am acordat acum.

Eu sunt convins că țările socialiste pot depăși actualul impas, actuala criză în care se află, dacă se analizează, cu curaj și luciditate, cauzele care au dus la situația actuală, dacă se recunoaște, cu curaj, că țările socialiste au pierdut întrecerea economică cu capitalismul în momentul în care a apărut revoluția științifico-tehnică.

Aș spune și din experiența mea personală că decalajul care desparte în momentul de față România de Statele Unite, din punct de vedere economic, este mult mai mare decât era cu 30 de ani în urmă, când eram ambasador al România la Washington, pentru că, pe vremea aceea, problema se punea așa: Statele Unite sunt mai industrializate, România mai puțin industrializată, dar având o rată de creștere economică mai mare, avea perspectiva să ajungă din urmă Statele Unite. Acum însă, datele problemei s-au schimbat radical. Nu mai e vorba de grad de industrializare, ci e vorba de schimbare calitativă. Avem de a face, în America, cu o societate care trece la computerizare și la informatizare. În timp ce noi, noi ne îndreptăm spre o industrializare de tip tradițional care se purta cu 20 de ani în urmă.”

Nestor Rateș: Iată-ne, deci, ajunși la opiniile dvs. privitoare la problemele economice ale țării pe care aș vrea să le explorăm în următoarea parte a interviului nostru.

xxx

Neculai Constantin Munteanu: Partea a doua a acestui dialog - în emisiunea noastră de mâine. Emisiunea de astăzi o continuăm cu Șerban Orăscu și cu câteva detalii noi despre întâlnirea Ceaușescu-Grósz.

Șerban Orăscu: Întâlnirea de la Arad, de duminică 28 august, între Nicolae Ceaușescu și Károly Grósz, stropit de mediile de informare, ca și de omenii politici implicați în ea, cu apă de trandafiri, în primele zile care au urmat, se dovedește în prezent de a nu fi dus la un rezultat apreciabil. Disputa româno-maghiară, chiar dacă la un nivel mai puțin sonor, continuă.

Biroul Politic al Partidului Comunist Maghiar se întrunește astăzi, marți, spre a discuta relațiile cu România, care ar fi rămas cam aceleași, spun, acum, înalți funcționari maghiari, iar, duminică, „Scânteia” publica un editorial în care partea maghiară nu era deloc menajată. Avem încă în memoria cuvintele din comunicatul publicat în „Scânteia” din 30 august despre dorința comună de întări colaborarea, cuvintele lui Ceaușescu la conferința de presă de la Arad: „Convorbirile au dus la rezultate bune”. Părerea lui Károly Grósz la aceeași conferință de presă e că: „întâlnirea noastră a constituit o contribuție fructuoasă la colaborarea între popoare”.

Cum se împacă optimismul ambelor părți (e drept, a celei române mai mare decât a celei maghiare) imediat după Arad, cu noua încordare care se desemnează în relațiile româno-maghiare?

Desigur, pentru a da un răspuns clar la această întrebare ar trebui să cunoaștem exact în ce condiții a fost organizată întâlnirea de la Arad și ce s-a discutat acolo, deși nu știm multe în plus în această privință, vom încerca să le punem cap la cap pentru ca ascultătorii noștri să tragă ei concluziile, ca de obicei.

Presupunerile noastre că întâlnirea, lipsită de prealabilă la nivelurile inferioare, n-ar fi putut avea loc fără o presiune sovietică, își gătesc un început de confirmare în informațiile provenind de la corespondentul de la Budapesta a ziarului britanic The Independent. Citând cercuri diplomatice din capitala Ungariei, jurnalistul britanic arăta ieri că ambele părți, atât cea maghiară cât și cea românească, au căzut de acord să se întâlnească la insistența Uniunii Sovietice. Tot The Independent mai arăta ieri că, în timpul convorbirilor de la Arad, ambii lideri, Grósz și Ceaușescu, au telefonat, cel puțin, o dată la Moscova. Cum s-a ajuns ca sovieticii să ceară celor două părți să se întâlnească de urgență - nu e greu de presupus. Să facem un scurt istoric.

Amintim, în acest context, declarația din 7 iulie 1988 a premierului sovietic Rîjkov, cu prilejul sesiunii CR de la Praga. El a calificat atunci disputa româno-maghiară ca anormală, cerând celor două părți să găsească o soluție ele însele. Cele două părți nu numai că nu au găsit soluția, dar în iulie și august a avut chiar o escaladare a conflictului româno-maghiar.

Presa și chiar oamenii politici din Ungaria au criticat nu numai acele aspecte interesând direct guvernul de la Budapesta, cum ar fi tratamentul minorității maghiare și demolarea satelor, dar întreaga politică internă a regimului de la București, prezentat drept o pată pe imaginea socialismului. Tot mai mult, regimul de la Budapesta s-a profilat nu numai ca un apărător al minorității maghiare din România, dar și ca un adversar declarat al ceaușismului, sub multiplele lui aspecte. Se putea crede, cu asentimentul tacit, cel puțin, al sovieticilor. Cât privește București, el s-a menținut într-o tăcere relativă.

La 20 august, atacurile venind din Ungaria împotriva regimului Ceaușescu, au cunoscut momentul culminant. Imre Pozsgay, cunoscut om politic maghiar, membru al Politbiroului, a declarat că planul de sistematizare a satelor constituie: „o crimă împotriva umanității”. Iar Mátyás Szűrös, secretar al Comitetului Central, care a făcut parte, de altfel, din delegația maghiară la discuțiile de la Arad, a anunțat că dacă nu se va găsi o soluție acceptabilă, Ungaria va duce disputa sa cu România înaintea forumurilor internaționale, se putea înțelege: înaintea Națiunilor Unite. Conflictul între două state membre ale Pactului de la Varșovia adus înaintea Națiunilor Unite! Se poate crede că aceasta ar fi alarmat Moscova oricât ar fi inclinat simpatiile ei de partea maghiară. Nu știm ca regimul de la București să fi protestat, la Budapesta sau la Moscova, împotriva declarațiilor, patru la număr, făcute de proeminenți oameni politici la 20 august. Dacă a făcut-o, a sesizat momentul, de bună seamă, cel mai favorabil (la ruși, cel puțin) pentru a provoca o reuniune româno-maghiară la nivel înalt în condițiile propice părții române, când maghiarii depășiseră măsura impusă de interesele de coeziune interne ale blocului est-european în care sovieticii sunt principalii interesați.

Aceasta ar putea explica, stimați ascultători, de ce întâlnirea Ceușescu-Grósz a avut loc la 28 august, fără pregătire prealabilă, cât și apa de trandafir presărată după întâlnire, nu numai de partea românească, ci și de cea maghiară - apă, care, după cum spuneam, s-a uscat însă între timp. Căci Ungaria și România a lui Ceaușescu sunt, din punct de vedere al structurii lor interne, foarte diferite, iar în perspectiva reformelor acceptate de unguri și refuzate de București, ele se găsesc într-un conflict potențial depășind problema naționalității maghiare din România. Conflict în care poporul român este și așa în favoarea reformelor economice și politice nedorite de ceaușești, dar propagate de maghiari și de sovietici.

In aceste condiții, n-a trecut săptămâna și mediile de la Budapesta constatau ceea ce se bănuise de la început - că Grósz s-a întors de la Arad cu mâna goală. Dacă la 28 august agențiile de presă transmiteau de la Arad că atât Grósz, cât și Ceaușescu erau optimiști asupra îmbunătățirii relațiilor; că Grósz își manifestase interesul să cunoască ceva mai bine planul românesc de sistematizare a satelor, despre care se spun atât de multe - ca și cum, adăugăm noi, ar fi auzit doar de el - în prezent, după o săptămână, tonul și tonusul s-au schimbat considerabil atât la Budapesta, cât și la București. La București apărut cel mai critic articol la adresa Ungariei, editorialul „Scântea” din 4 septembrie, pe care ați avut ocazia să-l citiți. Dibaci în manevra politică, regimul de la București a ales destul de bine momentul. Noi critici se fac auzite în Ungaria după Arad, unde s-a convenit oarecum sistarea lor.

Dar de un lucru ar trebui să țină seamă Bucureștiul: Ungaria nu ai este demult o societate închisă și total controlată! Acolo, statul cu câinele lui de pază, Securitatea, nu mai poate pune chiar atât de ușor călușul în gură propriilor cetățeni și nici oamenilor politici. Așa se face că, după cum scria luni New-York Times, mai mulți membri ai Biroului Politic și ai Secretariatului Comitetului Central din Ungaria, se înțelege, au comunicat neoficial opoziției că Grósz trecuse peste recomandările Biroului Politic în discuțiile avute cu Ceaușescu la Arad. Biroul Politic maghiar stabilise să se adopte o atitudine mult mai fermă decât cea avută de Grósz în timpul discuțiilor. În felul acesta, după cum spunea un membru al opoziției maghiare, Grósz „a cheltuit degeaba un capital politic acumulat”, ceea ce pare să fie adevărat. Întâlnirea de la Arad a pus o dată mai mult în evidență dibăcia lui Nicolae Ceaușescu , când e vorba de a apăra ceaușismul.

xxx

Neculai Constantin Munteanu: Încheiem un comentariu de Grigore Singurel despre Restructurare și problemele naționale în Moldova Sovietică.*

Grigore Singurel: „De fapt, lupta cea mare abia acum începe!”- declara recent, la o masă rotundă a săptămânalului „Literatura și Arta”, scriitorul din Chișinău, Vladimir Beșleagă.

Intr-adevăr, n-au trecut nici câteva zile după cele spuse de Beșleagă și la 23 august curent, organul Comitetului Central din republică, ziarul „Moldova Socialistă”, într-un vast articol redacțional, se năpustește asupra „Literaturii și Arta” - cea mai progresistă publicație a plaiului de azi basarabean. Săptămânalul scriitorilor moldoveni este învinuit că s-a situat pe aripa stângă a Restructurării, că acest stângism este o boală periculoasă și se poate solda cu urmări grave, iar deseori chiar cu jertfe; că „Literatura și Arta” se folosește de Transparență pentru o nouă tensiune a spiritelor, pentru tratarea, cum spune ziarul, ambițioasă a problemelor naționale. Aproape o pagină întreagă sunt enumerate așa-numitele „lacune serioase” și „păcate” săvârșite de „Literatura și Arta” în decursul unui an de zile.

Dar cel mai mare „păcat” al scriitorilor și publiciștilor moldoveni, cum afirmă „Moldova Socialistă”, constă în faptul că îndrăznesc să-i critice pe conducătorii republicii! Că unii autori „declară ca nedemni de a-și exercita în prezent funcțiile, oameni care au deținut aceste funcții și până la 1985. Cine le dă dreptul să afirme că toți și-au pătat atunci obrazul?” Toți nu vom spune, dar nomenclatura de vârf în mare măsură - da! Că doar cei cu obrazul pătat au putut să comande „Moldovei Socialiste” una asemenea articol. Cu atât mai mult că la recenta masă rotundă a săptămânalului „Literatura și Arta”, s-a vorbit pe șleau despre poziția, de fapt, împotriva restructurării a elitei din Chișinău.

Să ne oprim și noi la această masă rotundă la care au participat condeierii: Leonida Lari, Ion Ciocanu, Gheorghe Malarciuc și Vladimir Beșleagă.

Leonida Lari a propus „Să fie separate școlile moldovenești de cele ruse; să fie deschise grădinițe și școli moldovenești în toate localitățile; să fie editate manuale de istorie adevărată a Moldovei; să se scrie clar în Constituția Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești că limba maternă e limbă de stat; să ni se redea alfabetul latin; să se curme acum, și nu după anul 2000, emigrația; să fie extinse drepturile republicii”.

Vorbind despre graiul matern, poetesa spune că a face două limbi din una, adică din cea română, e ceva de care nu s-ar fi apucat nici cei mai mari fantaști ai lumii, dar savanții din Chișinău, din motive politice, au făcut-o și pe asta.

Ea afirmă, pe bună dreptate, că principatele dunărene nu s-au constituit concomitent, dar de aici nu rezultă că au limbi diferite. Azi ca cei care dirijează așa-numita „politică lingvistică” din republică sunt împotriva alfabetului latin, de parcă semnele grafice hotărăsc prietenia sau discordia dintre popoare.

Lari socoate că cele mai multe dintre durerile cronice ale moldovenilor pornesc de la denaturarea istoriei lor. „Aș fi curioasă să știu câte personalități avem sus, cine dintre ei cunoaște cu adevărat durerile acestui pământ și popor? ”- se întreabă Leonida Lari și ajunge la concluzia: „cred că aparatul administrativ de conducere a Republicii Moldovenești e incapabil să rezolve sumedenia de probleme existente”.

De aceeași părere este și prozatorul Ion Ciobanu: „E necesară o întinerire a conducerii! În eșalonul de sus să vină oameni nestricați de timpurile de stagnare. Să nu ne ascundem după deget! Denaționalizarea se face programat. Până când să mai credem forurilor care ne liniștesc și cearcă în fel si chip să ne convingă că realitatea e alta, că totul e bine, iar noi, îngroșăm culorile? Dar totul rămâne pe vechi. Cât vom tolera o asemenea stare de lucruri?”

Dramaturgul Gheorghe Malarciuc, corespondent al „Literaturnaya Gazeta” (Литературная газета) din Moscova a declarat la această masă rotundă că e amărât și chiar descurajat de cele ce se întâmplă în republică. „Mă tem, - spunea Malarciuc, că, deocamdată, noi am parcurs drumul de la a ținea apa în gură până la a bate apă în piuă”. El se oprește la dezastru din agricultură, relevat la plenara din iunie curent a Comitetului Central din Republică și asta fiindcă s-a programat ca de pe o pală de pământ basarabean să se stoarcă tot ce e posibil și imposibil. Ca urmare, a scăzut simțitor fertilitatea solului, apele s-au degradat, pădurile au fost distruse. Nu se rezolvă probleme sociale. În Chișinău, bunăoară, nu ajung 5.150 locuri în spitale. Media în republică constituie 131 de locuri la zece mii de oameni, iar în capitală 75. Dramaturgul propune ca noul Palat al Pionierilor, noile edificii ale Agropromului și prezidiului Sovietului Suprem să fie repartizate pentru spitale și adaugă: „În mod normal, conducătorii care au dat faliment în munca lor ar trebui să demisioneze. Să lăsăm să vină oameni tineri - cine vrea și cine poate să se apuce serios de lucru!”

Despre faptul că moldovenii trăiesc într-o zonă a țării unde elementele retrograde nu si-au cedat pozițiile a vorbit Vladimir Beșleagă. „Injustiția socială și națională, a spus el, au început demult! De la 1812 încoace, imediat cum partea aceasta a teritoriului a fost anexată în urma unor acțiuni militare. Și n-a fost vorba de niciun fel de „exprimare a voinței poporului”. Învingătorul a rupt o parte din teritoriu, iar dacă ar fi putut, ar fi rupt o bucată și mai mare”.

Citez în continuare cuvinte lui Beșleagă: Judecând despre situația de azi, nu trebuie să începem de la 1960, când a venit Bodiu, nici de la 1940, nici de la 1918, da' de la 1812! Când ne uităm din perspectivă istorică, vedem clar că poporul moldovenesc a fost înjumătățit și o parte din el a fost mereu ținută sub suspiciuni. Nu cumva să-și permită ceva, nu cumva să pretindă la ceva. Și pentru ca să nu se întâmple acest ceva, a început politica de colonizare dintre Prut și Nistru. Încetul cu încetul funcțiile limbii moldovenești s-au îngustat, apoi, în genere, a fost scoase din circuit administrativ oficial, din școli și chiar din biserici! Asemenea anomalii înjositoare s-au promovat și după revoluția din octombrie, devenind linie magistrală în perioada bodiulismului. Și mai alarmant e că lucrurile acestea continuă și în epoca Restructurării. Tocmai aici se vede si mai pregnant atitudinea autorităților, a conjurației birocraților. De fapt, lupta cea mare abia acum începe”.

Cu aceste cuvinte ale lui Vladimir Beșleagă vom încheia însemnările despre masa rotundă a scriitorilor moldoveni, publicată în „Literatura și Arta” de la 18 august anul curent.

[*Comentariul lui Grigore Singurel (pseudonimul lui Efim Crimerman) a fost publicat de Sergiu Musteață, Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere - Grigore Singurel, 1981-1990. Chișinău: Editura Arc, 2017, vol. 2, pp. 68-70]

XS
SM
MD
LG