Prima observație (a) descrie o formulă de viață și de guvernare, un mod colectiv de existență pe care Occidentul l-a dezvoltat pe nesimțite, în mod natural și fără cale de întoarcere. Obișnuința de a trăi în condiții de protecție garantată și la un standard cel puțin decent e un fapt de civilizație și va fi greu de retras sau diminuat. Cine s-a născut în Occident presupune, pe bună dreptate, că nu e singur, că trăiește într-o societate solidară și înzestrată.
Cea mai apropiată comparație e obișnuința urbană a menajului cu apă caldă. Treptat acest standard a devenit o normă fără control și a cedat sub presiunea demografică. Populații tot mai bătrîne au început să consume tot mai mult din disponibilul furnizat de societăți tot mai puțin productive. Sistemele de asistență (welfare) au rămas în picioare sau au fost chiar extinse dar au fost finanțate pe datorie.
A doua observație (b) e tehnică dar poate fi tradusă în felul următor: finanțele, sau altfel spus, banii cheltuiți de toți și peste tot, au distrus orice prudență, au aruncat în aer băncile și au împins guvernele să răscumpere băncile. Ce e rău în asta? Mai întîi, începutul care duce tot spre impasul de civilizație deja menționat. Legăturile raționale între bani și dreptul de folosință au cedat. Cîndva, pe la începutukl anilor '70, după ce prosperitatea a devenit o realitate profundă, indivizii economici ai spocietăților occidenale au suferit o mutație extraordinară. Individ economic înseamnă, aici, orice persoană care are în mînă o monedă de 1 leu sau o bancnotă 1 milion.
Prosperitatea a eliminat fricile și riscurile. Frica de datorii a dispărut și toată lumea a început să sau a fost ajutrată să se creadă nemuritoare, în termeni economici. Adică solvabilă. Creditul din ce în ce mai facil a înlesnit această iluzie. După o serie ciclică de crize parțiale, la sfîrșitul lui 2008, balonul a explodat. Băncile au căzut de la înălțimea unui munte de credite nereturnabile (așa numitele „datorii rele”). Guvernele au reacționat injectînd sume fabuloase în bănci, pentru a împiedica prăbușirea întregii rețele bancare. Există comentatori care au contestat și contestă această măsură. În opinia lor, băncile trebuiau lăsate să cadă. Oricum, discuția e depășită. Guvernele au decis să intervină iar asta a dus la dezechibrarea masivă și, apoi, la impasul financiar total.
A treia observație (c) pare o erezie. Și chiar e. Problema e dacă ea conține un adevăr. Euro rămîne un fetiș dar și o realitate politico-economică serioasă. Dincolo de contestațiile euro-sceptice, moneda euro e sinteza unui contract european menit să împiedice sciziunile politice și decalajele economice grave. Euro a fost conceput ca garanție suplimentară a unității europene și a dezvoltării convergente, fără conflictele care s-au hrănit din decalaje politico-economice febrile și au distrus în mai multe rînduri continentul. Însă e proiectul euro viabil? Poate rezista el rațional, politic și economic, în fața istoriei pe care caută să o calmeze? Răspunsul nu e un „da” necondiționat. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că unitatea financiară a zonei euro presupune unitatea politică a zonei euro iar aceasta presupune o o nouă ordine suverană în Europa. Mai clar, zona euro trebuie să facă față unei realități economice inegale. Statele tari și statele slabe trăiesc sub același acoperiș dar, în caz de criză, statele tari trebuie să susțină statele slabe. În mod concret, Germania trebuie să renunțe la bani produși cu efortul cetățenilor germani pentru a-i ajuta pe cetățenii portughezi, mult mai puțin predispuși la efort. De aici resentimentul public și guvernamental german și tot de aici un motiv potențial de divorț: de ce ar face Germania operă de caritate cu „indolenții” Europei? Răspunsul spune că, pe de o parte, Germania e pe deplin conștientă de importanța politică a monedei eruo și, pe de altă parte, că răscumpărarea „indolenților” nu e gratuită.
Exact ca în cazul curent al Portugaliei, răscumpărații trebuie să accepte planuri de austeritate extrem de severe. Portugalia a început să taie și să restrîngă de mai multă vreme dar terbuie să facă, acum, un nou efort de autoflagelare. Din acest motiv a căzut guvernul Socrates. Portugalia a atins limita austerității și aici e una din problemele fundamentale induse de proiectul euro. Sau, cum spune, Robert Samuleson:
„Countries that back the debt bailout -- particularly Germany -- resent the possible costs; countries being bailed out resent the harsh austerity that's imposed as a condition of aid.”
Cu alte cuvinte, cei ce plătesc se lovesc de inechitate iar cei ce primesc se lovesc de austeritate. Între aceste două limite dure, proiectul euro începe să pară vulenrabil. El va rezista unei crize, apoi următoarei crize dar nu se va putea transforma în mecanism de întreținere a statelor neperformante. Sau se poate transforma dar numai cu condiția ca statele slabe să cedeze parțial suveranitatea politică și să accepte controlul statelor mari. De aici, noua ordine suverană în Europa, o preschimbare istorică pe care idealismul întruchipat de euro a crezut că o poate dizolva doar spre a o reîntîlni. Remarca recentă a celebrului om de afaceri american Warren Buffet care vede în dispariția euro o posibilitate reală nu e o simplă constatare fără implicații:
„You can't have three or four or five countries that are in effect free-riding on the other countries. That won't work over time -- they have to get their fiscal houses in reasonable harmony.”
Într-adevăr, nu poți avea patru-cinci țări care trăiesc, de fapt, pe seama altora. Într-adevăr, acest aranjament nu va rezista. Într-adevăr, statele-problemă vor trebui să își pună în ordine finanțele. Numai că asta se poate face numai prin import de disciplină iar importul de disciplină presupune, în acest caz, import de autoritate politică. Cum am văzut în cazul Portugaliei, statele slabe au atins sau vor atinge curînd (Grecia și Irlanda dau semne tot mai clare) limita austerității suportabile. Obișnuințele sociale și datele de civilizație vor intra în coliziune cu raționalitaea economică. Victoria raționalității economice nu e nicidecum sigură. Mai ales că promotorii ei au descoperit-o recent și nu sînt scutiți de boala îndatorării, boala de care suferă statele-pacient.
Dacă vreo concluzie e posibilă, atunci e, probabil, nimerit să vorbim de criza din spatele crizei. Impasul economico-financiar pe care statele Uniunii Europene îl rulează între ele e o realitate persistentă pentru că ascunde o criză civilizțională. Adică un moment istoric pentru care societățile occidentale nu mai pot da soluții, înainte de a suferi toate consecințele. Criza e, din acest motiv, o realitate istorică stabilă nu un episod trecător. Și, așa cum se teme Președintele Băsescu, poate reveni. Sau, altfel spus, ne poate reaminti, din cînd în cînd, că e tot cu noi și tot nerezolvată. Poate, nerezolvabilă.