URSS a testat arme chimice, ba chiar a studiat efectele lor asupra oamenilor. Radio Svoboda a realizat un material despre un militar sovietic, care a trecut printr-o serie de experiențe cu agenți toxici, a fost ulterior concediat, hărțuit, dar nu s-a dat bătut, astfel încât, în cele din urmă, instanța de judecată a recunoscut că boala sa este o consecință a testelor cu substanțe toxice la care a fost supus în timpul serviciului său în armata sovietică.
„Noviciok” (n.r. în traducere literală din rusă „nou venit”) – este numele unei familii de neurotoxine create pentru uz militar, care a intrat în istorie în urma cazului otrăvirii, la 4 martie 2018, în orașul britanic Salisbury, a lui Serghei Skripal, fost colonel GRU (n.r. Agenția de informații militare externe a Statului major al armatei ruse) și fiica acestuia, Iulia Skripal. Potrivit guvernului britanic, în cazul otrăvirii celor doi a fost folosit anume un agent „Noviciok” fabricat în Rusia. Dar autorităților ruse au negat însăși existența unui astfel de „produs” rusesc. La 15 martie 2018, ministrul adjunct al Afacerilor Externe al Rusiei, Serghei Riabkov, declara pe un ton categoric că nici în Rusia, nici în URSS „nu a existat vreodată vreun program de creare a unui agent toxic ca „Noviciok”.
Dacă vom deschide arhivele, vom vedea însă că ziarele rusești au scris despre „Noviciok” încă în 1992. Despre noul agent toxic creat pentru uz militar și efectele sale teribile au relatat în premieră Vil Mirzaianov și Lev Fiodorov în articolul întitulat „Politica otrăvită”, publicat în numărul 38 al ziarului Moskovskie Novosti ("Московские новости") din 20 septembrie 1992. Este adevărat, termenul „Noviciok” nu era folosit încă la ora aceea, în schimb, se vorbea deja despre faptul că există persoane care au avut de suferit de pe urma unui agent neurotoxic asemănător, ba chiar au rămas invalizi.
Ziaristul Oleg Vișniakov publica, la scurt timp, în nr. 50 din 1992 a revistei Novoie Vremia ("Новое время"), articolul „Am făcut o bomba binară” - un interviul cu Andrei Jelezniakov, fost cercetător la Institutul de Cercetări Științifice în domeniul Chimiei Organice și Tehnologiei (ГосНИИОХТ) și unul dintre creatorii noii substanțe otrăvitoare. În articol, apar în repetate rânduri termeni ca: „substanța de tip nou cu numele de cod „Noviciok”; „programul ultra secret „Foliant” pentru a crearea unei noi generații de substanțe neuroparalitice cu denumire codificată „Noviciok”; o nouă formulă „Noviciok”; „Noviciok -5”; „Noviciok -9; „armă binară bazată pe „Noviciok”…
În mai 1987, Andrei Jelezniakov a fost el însuși afectat de acest agent, tocmai când „testele de laborator ale acestui agent toxic binar (mai exact, ale lui „Noviciok -5”) au ajuns la final”. Antidotul l-a ajutat, dar numai pentru scurt timp. „Înspăimântați, medicii, în loc să-i acorde primul ajutor, au început să-și pună grăbiți costumele de protecție”. (Novoie Vremia, 1992, nr. 50, pag. 47, 48). Andrei Jelezniakov a supraviețuit doar printr-un miracol, după ce s-a zbătut între viață și moarte timp 18 zile în terapia intensivă, pentru ca să devină invalid în cele din urmă. Miracolul nu a durat însă prea mult: Jelezniakov a murit la scurt timp după publicarea articolului în cauză.
În 1993, aceeași revistă publica un interviul realizat de jurnalistului Oleg Vișniakov cu Vladimir Uglev, un alt creator al agentului „Noviciok”, care afirma că, în 1973, pentru prima dată „a fost obținută o substanță neuroparalitică de tip fundamental nou, fosforescentă, denumită ulterior „Noviciok”, iar în anii următori au fost „sintetizate mai bine de o sută de substanțe din această categorie, doar cinci dintre care (cele care prezentau interes din punct de vedere militar) au fost testate complet”... (Novoie Vremia, 1993, Nr. 6, pag. 40-41).
Există și surse oficiale care confirmă aceeași informație! Ziarul Krasnaia Zvezda (Крaсная звездa), ziarul Ministerului rus al Apărării publica, în data de 16 iunie 1993, un material din care cititorii au aflat despre existența unui „program ultra secret cu numele de cod „Foliant”, despre un oarecare „agent neuroparalitic binar „Noviciok”, care are și o serie de „modificări cu numerele 5, 8, 9 etc.”; precum și despre așa-zisele „produse „33” și „35”, modelul de tip „VX” și altele”.
La începutul anului 1993, la una din conferințele privind dezarmarea chimică, l-am cunoscut pe Vladimir Petrenko, un fost ofițer în grad de maior din cadrul forțelor armate chimice din URSS. Vorbind despre una, despre alta, am atins și tema testării agenților toxici asupra omului. Eu spuneam că tocmai am găsit prin documentele de arhivă informații precum că în anii '30, Armata Roșie testa asupra propriilor săi soldați efectele armamentului chimic! Majorul mi-a spus zâmbind: „Ai găsit și tu cu ce să mă miri! Dar despre programul în cadrul căruia cei mai recente descoperiri în domeniul substanțelor neuroparalitice sunt testate asupra ființelor umane chiar acum, în zilele noastre, ai auzit? Păi, să știi că vezi în fața ta o persoană care a participat la astfel de experimente - în calitate de „cobai”. Petrenko susținea că, cel mai probabil, asupra sa a fost testat una dintre acele variante ale „Noviciok” despre care tocmai începuseră să scrie atunci ziarele. Astfel, întâlnirea noastră neașteptată s-a transformat treptat într-un material, „De două ori „stalker” al Uniunii Sovietice”, publicat în revista „Stolitza” ("Столица" – „Capitala”), în nr. 36 din 1993.
„OBS - obiect biologic superior”
Vladimir Petrenko s-a născut și a crescut la Ismail, unde a și absolvit școala medie nr. 1. Cine dintre băieți nu a făcut mici explozibile și bombe de fum pe când era școlar? A făcut-o și Volodia Petrenko, pentru care pasiunea pentru pirotehnie s-a transformat treptat într-un interes sporit pentru chimie. Ulterior, încercarea sa de a combina cele două preocupări l-a adus… în armată. Și anume, la Școala Militară de Studii Superioare în Inginerie și Protecție Chimică din Saratov, care pregătește chimiști militari. După ce a absolvit cu onoruri, în 1981, locotenentul Petrenko a fost trimis la Institutul Militar de Cercetare și Testare Chimică (ЦНИИИ ХВ). În cadrul acestuia exista un important poligon militar de testare chimică, cel mai mare din Uniunea Sovietică - 400 de kilometri pătrați de stepă pe malul Volgăi. Din motive de conspirație, acest obiect militar ultra de secret a fost numit „Șihan-2” sau „Volsk-18”. Cei care își făceau serviciul militar acolo îi spuneau „zona”.
Poligonul era întotdeauna plin de tot felul de creaturi aduse aici pentru teste: iepuri, cobai, câini, cai, uneori chiar și maimuțe. Dar toate acestea nu erau tocmai ceea de ce era exact nevoie. Armele chimice sunt destinate oamenilor, nu animalelor asupra cărora testele arată adesea un tablou distorsionat sau cel puțin incomplet. Unde mai pui că animalele nu își pot împărtăși sentimentele și impresiile. „Ca să nu mai spunem că nici premiile, nici titlurile și ordinele de stat nu se conferă pentru… iepuri”, glumea Petrenko.
„În vara lui 1982, eu, pe atunci locotenent, - povestește Vladimir Petrenko, am fost chemat de conducerea Departamentului pentru tratament special. Șeful departamentului a început de departe și cu mult patos:
- Imperialiștii se pregătesc să înceapă un război și să folosească arme chimice împotriva noastră. Războiul poate izbucni în orice clipă, tovarășe locotenent, iar noi nu putem sta fără să facem nimic! Partidul crede că suntem datori să răspundem în mod adecvat la această provocare și să intensificăm toate lucrările privind cele mai recente descoperiri în domeniu. Locotenent Petrenko, sunteți gata să începeți această misiune secretă atât de importantă pe care Patria v-o încredințează?!
- Exact așa, am răspuns eu cât se poate de serios, ca la adunare de partid, căci exact așa se și întâmpla în armată, unde la asemenea întrebări trebuie să răspunzi clar, fără ezitări și în poziție de drepți.
Pe atunci, ce-i drept, până și el credea, sincer și plin de entuziasm, că exact aceasta este reacția corectă în asemenea situații, ba chiar părea extrem de mândru de încrederea care mi se acordă. Cum să nu?! Purtam epoleți de ofițer de numai un an, dar deja mi se încredința îndeplinirea unei misiuni de luptă atât de importante. La urma urmei, nu ți se oferă în fiecare zi ocazia să faci acte de eroism!”, își amintea Petrenko.
Experimentul secret a început, de facto, în clipa în care locotenentul Petrenko a primit ordin să completeze o poliță de asigurare pe numele soției și mamei sale. După care a fost invitat să intre într-o cameră în care era doar un singur pat. Evident, experimentul se desfășura într-un cadru strict secret: ieșirea în afara clădirii era strict interzisă, mâncare i se aducea direct în cameră, de la din cantina ofițerilor. Dar în ce anume consta misiunea care i-a încredințat-o patria, Petrenko nu putea decât ghici. Medicii l-au supus unui examen medical riguros, îi luau analize. Obligatoriu era și setul zilnic de exerciții sportive: trageri din pistolul electronic, bazin, bicicletă cu dispozitiv de monitorizare...
După câta zile de astfel de „viață de sanatoriu”, locotenentul Petrenko a fost chemat de șeful adjunct al institutului, care i-a explicat pe scurt sarcina: trebuie să testăm efectul unei substanțe toxice asupra dvs.. De această dată însă, nu mai suna ca un ordin, dar, mai curând, ca o rugăminte. Dar în armată, cuvintele comandantului nu se discută. Câțiva ofițeri au refuzat totuși această ofertă „măgulitoare”.
„Teoretic, aveau dreptul să o facă, întrucât nu era vorba de un ordin propriu-zis, ci de o decizie luată de bună voie, ca și cum... Cert este însă că nimeni nu a fost iertat pentru acest refuz. Respectivii au fost îndepărtați imediat de la proiecte importante și expediați de pe poligon, trezindu-se că, de fapt, le-a fost distrusă întreaga carieră. Evident, nu s-a întâmplat imediat, ci în câteva etape. În armată, astfel de scheme sunt puse la punct în cele mai mici detalii”, povestea Petrenko.
Locotenentul Petrenko nu a refuzat oferta. El a fost asigurat de superiori că nu vor fi utilizate decât doze minime, inofensivă pentru sănătate. Apoi, l-au rugat să-și radă mustața. Pentru puritatea experimentului? După care a început testul propriu-zis.
„Mi-au înfășurat capul cu un material special, protector, astfel încât masca îmi acoperea tot capul, cu excepția nasului și a gurii, își amintea Vladimir. După care a trebuit să-mi bag capul, sau mai bine zis doar fața, într-un orificiu-fereastră a unei cabine transparente (a cărei denumire oficială era de „cabină de otrăvire” - V.V.) și să respir numai la comandă. După care, printr-un aparat special, în cabina respectivă a fost emisă substanța otrăvitoare. Imediat, mi s-a blocat respirația, așa de parcă aș fi fost lovit în plex, iar cineva mi-ar fi evacuat instantaneu tot aerul din plămâni. Apoi, am simțit furnicături în nas și gust metalic în gură, iar din ochi au început sa-mi curgă lacrimi... A fost, cel puțin, neplăcut, ca să nu zic altfel. Am stat așa timp de aproape un minut, până când a urmat comanda de revenire. Ulterior, am fost din nou obligat să alerg, să sar, să rotesc pedalele bicicletei, să trag din pistolul electric, în timp ce ei: fixau timpul, îmi măsurau pulsul, tensiunea, mi-au făcut ECG, mi-au luat diverse analize... În cea de-a opta zi, cu valiza în mână, am încheiat și ceea ce oficial s-a numit: „deplasare în alt oraș ”.
Pentru îndeplinirea „misiunii de luptă”, locotenentul Petrenko a fost încurajat cu un premiu bănesc în valoare de 300 de ruble - „exact cât costa un frigider nou”. Când semna pentru a-și ridica premiul, Petrenko a observat în lista de la contabilitate că și alți circa patruzeci de ofițeri au fost răsplătiți cu o sumă similară. Apropo, în rapoartele oficiale, subiecții unor astfel de experimente erau, din câte se pare: OBS - Obiect Biologic Superior (în rusă: ВБО – "высший биологический объект").
Cea de-a doua „zonă”
Ce a urmat a fost ca în povestirea fantastică a fraților Strugațki „Picnic la marginea drumului”, în care puține dintre stalkeri (călăuze) reușeau să-și mai recapete vreodată liniștea sufletească după o călătorie în „Zonă”.
La câteva luni după îndeplinirea „misiunii partidului și a guvernului", Petrenko a remarcat să pe mâini au început să-i apară pete pigmentare. Ofițerul a început să se simtă rău și tot mai rău, iar în cartela sa medicală a înflorit un buchet întreg de diagnostice. Medicii militari au negat însă în mod categoric orice legătură între testele efectuate și bolile apărute brusc, fără să-i acorde ajutorul medical necesar sau să-i prescrie vreun tratament. Mai mult. Ofițerul a continuat să lucreze cu substanțe toxice mai bine de doi ani. În noiembrie 1984, deși medicii constaseră oficial că nu mai e apt să lucreze cu agenți chimici toxici sau substanțe radioactive, Petrenko nu a fost înlăturat totuși de la muncă cu acestea! Chiar dacă la acea etapă Petrenko fusese diagnosticat deja cu o serie de afecțiuni ale aparatului respirator, ale stomacului, ale tiroidei și cu vitiligo...
Și iată că, în 1986, explodează centrala nucleară de la Cernobîl. De pe 29 mai până pe 16 iulie 1986, Vladimir Petrenko s-a aflat în zona contaminată, lucrând pentru unitatea serviciului de informații a armatei în domeniu cercetărilor radiochimice.
Conform tuturor standardelor și instrucțiunilor medicale existente, comandamentul nu avea niciun drept să trimită un ofițer bolnav, expus anterior acțiunii armelor chimice, într-o zona de contaminare radioactivă. Nu avea dreptul, dar a făcut-o. Așa încât, Vladimir Petrenko, care a devenit în timp record un fel de „stalker” care a vizitat, în afară voinței sale, deodată două „Zone”, create de „cele mai ilustre minți” ale gândirii militare și paramilitare sovietice: una chimică și alta atomică...
Fragment din memoriul maiorului în rezervă Vladimir Petrenko către generalul Pavel Gracev, ministrul Apărării din Federația Rusă, 25 noiembrie 1992:
„Îmi fac serviciul în cadrul forțelor armate din 08.05.1976. După ce am absolvit cu onoruri, în 1981, Școala Militară de Studii Superioare în Inginerie și Protecție Chimică din Saratov, mi-am făcut serviciul militar la Institutul Militar de Cercetare și Testare Chimică Șikani. Pe durata serviciului am fost un executor responsabil. Am participat la efectuarea a patru teste de importanță strategică ale unor prototipuri de și echipament militar. Dețin 11 mențiuni și sânt autorul sau co-autorul a 20 de lucrări științifice. Nu am nicio sancțiune. Timp de opt ani, am lucrat în condiții de pericol sporit pentru sănătate.
În 1982, îndeplinind sarcinile stabilite de superiori, am fost supus unui test cu de substanțe toxice. În perioada 29 mai - 16 iulie 1986, în pofida contraindicațiilor medicale, am fost trimis să particip la Cernobîl la eliminarea consecințelor accidentului la centrala nucleară, în zona de 30 km de la focarul catastrofei. Drept urmare, pe durata serviciului militar, am fost diagnosticat cu zece boli:
- glanda tiroidă este un hipotiroidism primar de gradul I;
- bronșita obstructivă cronică cu componentă astmatică;
- conjunctivita alergică;
- gastroduodenită cronică;
- vitiligo comun;
- faringita subatrofică;
- distonie neurocirculatorie de tip mixt;
- litiază biliară;
- dislocarea Habitual a articulației umărului;
- proctosigmoidita subatrofică ... "
Notă: Hipotiroidismul este o boală cauzată de scăderea funcției glandei tiroide și de reducerea producției de hormoni; gastroduodenită – inflamația mucoasei duodenale și a pilorului stomacului; Boala vitiligo – disfuncție a pigmentării pielii, ce provoacă apariția de pete albe; faringita subatrofică - inflamație cronică a mucoasei gâtului; distonie neurocirculativă - o tulburare a sistemului cardiovascular, respirator și nervos; dislocare obișnuită a articulației umărului - o afecțiune cronică a articulației umărului, care se manifestă în slăbiciunea ligamentelor unității comune și „pierderea“ periodică a capului humeral din cavitatea glenoida; proctosigmoidita subatrofică este un proces inflamator ce are loc în partea inferioară a colonului și a rectului
În iulie 1990, Vladimir Petrenko, care deținea deja la acel moment epoleții de maior, a părăsit Partidul Comunist, din motive politice. Probabil, acest fapt putea fi trecut cu vederea, dacă maiorul încăpățânat nu se deda cu pasiune și activităților sociale. Astfel, lista „păcatelor” sale a crescut considerabil. Petrenko a îndrăznit să candideze ca independent în alegerile locale, ba mai mult, în opoziție cu un candidat oficial în alegeri - comandantul adjunct al propriei sale unități. A câștigat, dar nici asta nu l-a liniștit pe maior, care a început să ceară anularea rezultatelor electorale legate falsificate ale primului secretar al comitetului orășenesc al Partidului Comunist. După ce a devenit consilier municipal, a condus o subcomisie pentru ecologie, demarând o luptă acerbă - cu proprii săi superiorii din armată - împotriva transformării Șikansk-ului într-o groapă de arme chimice.
Nu este de mirare, deci, faptul că superiorii au decis să scape de el, procedând așa cum se obișnuia în armată. Printr-o directivă a șefului Statului Major al Forțelor Armate din URSS, Mihail Moiseiev, din 15 octombrie 1990, a fost desființată funcția deținută de maiorul Petrenko, pentru ca deja pe 2 februarie 1991, el însuși să fie concediat din armată, în legătură cu „reducerea personalului", fără să i se ofere nici o locuință adecvată și, cel mai important, fără să i se acorde o pensie...
Fragment din același memoriu a maiorului în rezervă Vladimir Petrenko către generalul Pavel Gracev:
„In ciuda serviciului militar impecabil și a faptului că, îndeplinindu-mi sârguincios datoria, mi-am pierdut, practic, în armata, capacitatea de a munci - nu am fost lăsat să ajung în mod firesc până la pensionare. După mai bine de 14 ani de serviciu în armată, am fost concediat fără pensie, cu sănătatea ruinată și în ciuda faptului că nici Consiliul municipal nu și-a dat consimțământul ca funcția pe care o dețineam să fie desființată... Directiva șefului Statului Major al Forțelor Armate a URSS privind reducerea funcției pe care o dețineam (pusă în aplicare, pe 6 noiembrie 1990, de către comandantul unității militare 61469, șeful institutului, colonelul V. I. Danilkin) este ilegală în conformitate cu Legea cu privire la deputații poporului în URSS și Republica Sovietică Socialistă Rusă..."
Totodată, conform legii, participanții la lichidarea consecințelor accidentului de la centrala nucleară de la Cernobîl, „pot fi concediați doar ultimii în listă", așa cum menționa pe bună dreptate și Petrenko.
Potrivit lui, au fost trași pe sfoară și mulți alți ofițeri care au participat la lichidarea consecințelor catastrofei de la Cernobîl – mai bine de 300 de persoane. Pentru garnizoana din Volsk a fost un preț mult prea mare. Doi ofițeri, în imposibilitatea de a suporta o astfel de „recunoștință” din partea Patriei, s-au sinucis. Mulți alții au murit „cu propria moarte”, din cauza efectelor radiației, precum și a experimentelor chimice asupra lor…
„Apt de serviciu militar”
Toate încercările de a obține amânarea demiterii sale au eșuat. Nici Procuratura militară, nici ministrul Apărării din URSS, mareșalul Dmitri Iazov, nici ministrul Apărării din Federația Rusă deja, generalul Pavel Gracev, nu au răspuns nici la plângeri, nici la notele de protest, nici la rapoartele sau apelurile lui Petrenko, ignorându-le, pur și simplu.
Însă, atunci când la sfârșitul lui 1992, Petrenko a anunțat public că armata a efectuat teste cu arme chimice asupra oamenilor, de persoana sa s-au arătat deosebit de interesați reprezentanții forțelor speciale ale armatei, apoi și cei din administrația regională a ministerului Securității din acea vreme. Aceștia au încercat să îl acuze pe Petrenko de faptul că ar fi încălcat legislația sovietică privind secretul de stat, recunoscând astfel, de facto, faptul testării armelor chimice asupra oamenilor. Totuși, conform legii, un deputat nu putea fi tras la răspundere penală fără consimțământul Consiliului Local, care a refuzat însă categoric să acorde un astfel de consimțământ. Prin urmare, s-a decis să se acționeze altfel. A fost convocată unitatea militară 61469 și, sub îndrumarea strictă a comandamentului, adunarea militarilor a decis să ceară Consiliului Local să ia în considerare retragerea deputatului Petrenko. Consiliul a refuzat din nou.
Astfel încât, lui Petrenko i s-a propus să mai treacă o dată comisia medicală, care a dat brusc un verdict absolut fantastic: „apt de serviciu militar fără restricții”! Asta chiar dacă până atunci, vara lui 1993, maiorul a fost diagnosticat cu 12 boli cronice grave, iar ulterior această listă a crescut până la 30. În același timp, un psihiatru, apărut pe neașteptate, a încercat să demonstreze faptul că activitatea socială a lui Petrenko ar fi avut legătură cu încă o „dereglare” a sănătății sale.
În vara lui 1993, Vladimir a fost internat la spitalul militar Burdenko, unde doctorii militari au dat din nou același verdict: toate bolile sale nu au nimic de-a face cu serviciul în armată și nici cu Cernobîlul, cu atât mai puțin cu cine știe ce teste chimice. După care, maiorul Petrenko a fost invitat să revină în armată pentru însă șase ani, pentru a câștiga, prin „muncă militară onestă”, dreptul de a se pensiona în ciuda tuturor bolilor. Cam așa suna și răspunsul pe care maiorul Petrenco l-a primit, în sfârșit, din partea ministrul Apărării, Pavel Gracev …
„General-gaz”
Atunci când, după absolvirea școlii militare, Vladimir Petrenko și-a început cariera militară la Șikansk, Institutul Militar de Cercetare și Testare Chimică era condus de Anatoli Demianovici Kunțevici, care deținea gradul de colonel pe atunci. Tot se afla și în fruntea programului de testare a ultimelor tipuri de arme chimice, fapt pentru care i-a fost acordat în 1981, printr-un decret intern, titlul de „Erou al muncii socialiste”. În paralel Kunțevici a devenit și membru corespondent al Academiei de Științe a URSS. Soția sa, susține Vladimir Petrenko, era și ea angajată a aceluiași Institut Militar de Cercetare și Testare Chimică, fiind, întâmplător sau nu, membră a comisiei medicale responsabile de efectuarea acelor experimente...
La scurt timp, Kunțevici a fost avansat în gradul de general-maior pentru „reușitele sale militare remarcabile” obținute pe poligonul de la Șihansk, iar, deja în 1983, a ajuns aproape în vârful piramidei militare chimice sovietice, fiind numit șef adjunct al forțelor armate chimice. În 1987, lu Kunțevici i-a fost conferit gradul de general locotenent, dar și mantia de academician, el devenind în același timp și membru cu drepturi depline al Academiei de Științe a URSS. În 1991, generalul Anatoli Kunțevici obținea deja Premiul Lenin pentru elaborarea unui de noi arme binare. Academicianul în uniformă avea și porecla pe măsură: „Generalul-gaz”.
Într-o serie de mass-media întâlnești adesea afirmația precum că el a fost chiar creatorul neurotoxinelor „Noviciok”. Este în mod evident o eroare și nu doar pentru că un astfel de „produs” nu putea fi creat de o singură persoană, fie ea și general, și academician. Dar, din cauza secretizării totale a acestei sfere, este, pur și simplu, inutil să ghicim ce produs anume au prezentat atunci conducerii superioare Kunțevici și echipa sa și ce nume de cod avea această substanță. Cert este doar că aceștia au reușit să obțină ceva ieșit din comun, fapt pentru care au și fost decorați. După prăbușirea URSS, distinsul specialist în materia testării agenților chimici de război asupra „cobailor cu epoleți” a ajuns în conducerea Comitetului pentru probleme de dezarmare chimică și biologică pe lângă președintele Federației Ruse.
Cu toate acestea, atât Kunțevici, cât și comandamentul de atunci a forțelor armate chimice au negat însuși faptul desfășurării unor astfel de experimente asupra oamenilor. La una din conferințele privind dezarmarea chimică (au existat destule astfel de evenimente la Moscova în perioada 1992-1994), autorul acestui articol a stat de vorbă cu Anatoli Kunțevici, având ocazia să-l întreb la modul direct despre testarea armelor chimice asupra oamenilor în armata sovietică. Cu zâmbetul său neschimbat pe față, generalul Kunțevici mi-a răspuns scurt: „Nu există astfel de informații!”, fără să-și ia ochii de pe Vladimir Petrenko, care stătea lângă mine și căruia tocmai i-a strâns mâna, fără să uite să întrebe: „Ce mai faci, Volodia?”
În aprilie 1994, președintele Boris Elțîn l-a destituit însă brusc pe generalul Anatoli Kunțevici din funcția de șef al Comitetului pentru probleme convenționale de dezarmare chimică și biologică, printr-un decret formulat într-un limbaj neașteptat și nemaiîntâlnit până atunci: „destituit pentru o singură încălcare gravă a obligațiilor de muncă". La început, toți au dat vina pe faptul că generalul abuza din plin de alcool cam pe la toate conferințele internaționale la care participa. Mai târziu însă, a devenit cunoscut faptul că generalul Kunțevici este principalul suspect în dosarul privind livrarea ilegală în Siria a reactivilor pentru fabricarea gazului neuroparalitic.
La 23 octombrie 1995, serviciul de presă al Direcției FSB din Moscova a raportat oficial că în 1993 „un grup de persoane, printre care și academicianul Anatoli Kunțevici, a exportat într-una din țările din Orientul Mijlociu 800 kg de reactivi, din care pot fi fabricate substanțe otrăvitoare”. La rândul său, serviciul de contraspionaj a împiedicat, la începutul anului 1994, scoaterea ilegală din țară a altor cinci tone de substanțe chimice de așa-zisă „dublă utilizare”. Și în acest caz, potrivit FSB, Kunțevici era unul dintre principalii actori implicați, deși a fost acuzat oficial de contrabandă abia în septembrie 1995 (Komersant, "Коммерсант", 24 octombrie 1995, nr. 197, pag. 14). Tot atunci, Statele Unite l-au declarat pe Kunțevici persona non grata. În Rusia, cazul a fost „uitat” treptat, în timp ce Kunțevici a continuat să lucreze nestingherit în Siria, probabil, conform specialității sale de bază. Dar, pe 29 martie 2002, generalul-academician, aflat în timpul unei „deplasări de serviciu”, a decedat subit, în condiții greu de explicat, la bordul unui avion care zbura de la Damasc la Moscova...
„Și-a dat acordul de bună voie”
În aprilie 1999, în cazul lui Petrenko s-a petrecut o turnură neașteptată. Materialele procuraturii districtului militar Volga confirmă fără echivoc că asupra sa au fost efectuate teste (ziarul „Vremia-MN”, "Время-МН", 23 aprilie 1999). Iar pe 15 aprilie 1999, instanța regională din Saratov a recunoscut oficial faptul participării maiorului Petrenko la experimente chimice, trei teancuri de materiale fiind trimise ulterior pentru investigații suplimentare. Totodată, potrivit experților de la Universitatea de Medicină din Saratov, - citez dintr-un articol publicat de ziarul „Segodnia” la 23 aprilie 1999 - „Simptomele corespund cu efectele produse de „agenții chimici organofosforici”. Posibil, a fost testată una din formulele „Noviciok”, gazul A - 232. Militarii nu au beneficiat de asistență medicală. Două luni mai târziu, medicii l-au diagnosticat pe Petrenko cu boli de stomac, boli ale aparatului respirator și ale pielii. Astăzi, diagnosticul său include 30 de afecțiuni cronice.
Ziarul (Новые известия) a citat și din mărturiile Nikolai Pospelov, colonel în cadrul serviciului medical al armatei, pe care acestea le-a depus, după cum s-a dovedit, încă în ianuarie 1993: „Drept răspuns la întrebările care mi-au fost adresate, pot spune următoarele: în 1982, în cadrul unui proiect de cercetare, l-am cunoscut pe Petrenko Vladimir Fedorovici, care și-a dat de bună voie acordul să participe la un experiment cu scopul de a determina doza externă efectivă a unor compuși organofosforați...” (Novie Izvestia, 8 mai 1999).
Toate aceste mărturii nu l-au ajutat însă pe Vladimir Petrenko să obțină nici vreo compensație, nici o pensie militară și nici o locuință de la Ministerul Apărării. Pentru oficiali de stat din Rusia astfel de „Obiecte Biologice Superioare” nu reprezintă decât niște deșeuri, martori inutili și prea guralivi. Cu toate acestea, maiorul Petrenko nu s-a dat bătut. A mai făcut o facultate, obținând o a doua specializare, de această dată, în drept. A susținut teza de candidat în științe juridice, având ca temă: „Reglementarea juridică a controlului public în domeniul protecției mediului”, bazându-se pe vasta sa experiența de viață în acest sens. Apoi s-a întors în patrie, în Ucraina...
