Născut în 13 iulie 1977 la Pătrăuții de Jos, rainul Storojineț, regiunea Cernăuți, Ucraina. A absolvit Facultatea de limbi și literaturi străine de la Universitatea de stat din Chișinău. Între 2007- 2018 a fost reprezentant în domeniul adopțiilor internaționale. Începând din februarie 2018 este operator și coordonator în proiectul Form@ din cadrul Patronatului ACLI Moldova. Interese: muzica, lectura, sportul, precum și tot ceea ce este legat de viața și cultura italiană.
Luni
Deși alarma fusese programată să sune la 06.00 dimineața, m-am trezit cu mult mai devreme și așteptam ca de la un moment la altul și telefonul mobil să-și intoneze imnul matinal în semn de răzbunare pentru „chinurile” la care este supus în fiecare seară, atunci când trebuie să-mi iau doza de citit ce s-a întâmplat pe parcursul acelei zile. În realitate, aș mai fi avut parte de vreo jumătate de oră de somn, dar așa cum deseori mi se întâmplă să nu pot să dorm atunci când se adună laolaltă mai multe gânduri și planuri care trebuie împlinite, am înțeles că acela era momentul potrivit cu care să încep ziua și săptămâna.
Și așa cum nicio zi nu poate să înceapă fără o cafea bună pregătită la ibric, primul lucru a fost să pun cafeaua la fiert și tot restul pentru micul dejun al copiilor. De fapt, mai multă vreme eram convins că mie deloc nu-mi place cafeaua naturală pregătită pe plită la ibric, și lucrul ăsta a durat până vara trecută, când, în sfârșit, i-am descoperit gustul.
Concomitent cu savurarea cafelei, mai trec o dată lista celor programate și încerc să le sortez după prioritate: o situație imprevizibilă în familie care trebuia soluționată urgent la prima oră, iar la serviciu - o primă jumătate a zilei în care trebuie să fiu disponibil pentru persoanele care solicită informații, iar dacă îmi mai rămâne timp, atunci îl folosesc pentru ceea ce de fapt mi-am programat. Ziua de luni eu mi-o programasem, în special, pentru mediatizarea proiectului Form@ - un proiect care este destinat persoanelor interesate de procesul de Reîntregire a familiei cu membrii aflați în Italia – având în acest sens programată lansarea unui spot radio.
De fapt, ceea ce ține de procesul de Reîntregire a familiei este doar o parte din activitatea pe care o prestez în cadrul Patronatului ACLI din Moldova, cealaltă parte constând în consultanță și oferirea de servicii gratuite pentru lucrătorii moldoveni care au muncit în Italia și au contribuit la sistemul de asigurări sociale. Majoritatea acestora, odată întorși în țara de origine, au posibilitatea să apeleze la serviciile Patronatului pentru solicitarea pensiei pentru limita de vârstă din Italia.
Odată ajuns la birou, constat că ziua de luni începuse tot atât de bine precum sfârșise cea de vinerea trecută. Primisem o droaie de mesaje pe mail, pe care le așteptam de mai mult timp, și care mă informau despre rezolvarea pozitivă a mai multor dosare de pensie pe care, din anumite motive, nu reușeam să le duc la bun sfârșit. Așa că: Moș Crăciun există! La fel și pentru mine, restul zilei se scurge conform celor planificate.
Seara, deoarece ajunsesem primul împreună cu copiii, pregătesc cina și, ca de fiecare dată când este nevoie să decizi ce-ai putea să gătești bun și rapid, pastele sunt cele care „îți vin în ajutor”. Decidem să facem paste cu sos din roșii cu smântână – preferatele copiilor – și un șnițel de pui pe pat din salată de rucola. Deși nu este prima dată când gătesc ceva la bucătărie, pentru prima dată m-am ales cu un compliment direct din partea „buburuzei” celei mici, care pe dată m-a iscodit de unde învățasem să gătesc. În felul acesta mi-am amintit și eu de anii pe care i-am petrecut lucrând într-un restaurant din Italia, unde, în afară de patron de restaurant, cred că le-am făcut pe toate.
Între cină și discuțiile de seară în familie, mai tragem cu un ochi și la știrile de seară și descoperim, printre reportajele cu luminițele pe care Primăria le agață de stâlpii din cartierele orașului, că, Curtea Constituțională l-a suspendat a nu știu câta oară pe domnul președinte.
Marți
Pentru dimineața zilei de marți avusesem programată vizita unei familii, tată și fiu, pe care trebuia să o însoțesc la Ambasada Italiei la Chișinău pentru solicitarea Vizei de reîntregire a familiei. Știind că veneau de la o distanță destul de mare de Chișinău, am încercat și eu la rândul meu să ajung mai degrabă la birou, dar deja îi găsisem acolo. Împreună cu ei mai așteptau alte câteva persoane, toate venite de prin diferite raioane și fiecare cu probleme sale de rezolvat. La ora 10.00 ne aflam deja la ghișeul Consulatului italian cu toate acetele prezentate și cu bonul care făcea dovada faptului că peste 10 zile familia va putea primi pașaportul cu Viza care, într-un final, îi va permite băiatului de 15 ani să poată să plece și să locuiască împreună cu părinții săi în Italia, asta după ce au fost nevoiți să triască departe unii de alții timp de peste 10 ani.
Odată întors la birou descopăr că pe masa mea de lucru hârtiile și dosarele întrecuseră de mult nivelul de dezordine pe care îl suport, asta însemnând că aveam nevoie de un răgaz și liniște ca să aduc totul în ordine. Câteva apeluri la telefon, în care fiecare încearcă cum poate să-și rezolve situația, să aibă un răspuns și să fie scutit de un drum, mă fac să uit cu totul de curățenia și ordinea pe care o aveam planificată în cap câteva minute mai devreme. Ceea ce nu mă lasă în pace cel mai mult este cazul unei doamne de aproape 70 de ani, care tocmai s-a întors din Italia și dorește să-și perfecteze pensia italiană, doar că locuința în care a trăit anterior și terenul adiacent a fost privatizat de către o companie de construcții. Astfel, din spusele ei, dar și din actele pe care mi le prezintă, descopăr că a rămas fără casă și fără o adresă de domiciliu. Încerc să caut nișe răspunsuri și modalitatea legală prin care am putea, cel puțin, să o ajutăm cu solicitarea pensiei. În privința faptului cine i-ar putea întoarce locuința – nu am un răspuns: poate Statul? Justiția? Această stare de tristețe și nedreptate m-a însoțit pe tot parcursul zilei.
Miercuri
Chiar dacă îmi făcusem un plan pentru ziua de miercuri, imediat ce am deschis computerul am înțeles că până cel puțin după amiază nu aveam prea mari șanse să mă ating de el. Primisem mai multe mesaje cu întrebări pe poșta de la birou de ai fi zis că a existat o scurgere. Cineva se interesa cum poate să se angajeze la muncă în Italia, altcuiva i s-a promis că va fi angajat cu contract sezonier și dorește să afle care sunt actele de care are nevoie, altcineva se interesează ce tip de indemnizații ar putea să obțină în Italia pentru părintele aproape septuagenar.
Nu știu dacă o fi din cauza timpului de afară, dar cu siguranță numărul celor care vizitează biroul nostru s-a micșorat semnificativ în raport chiar și cu luna noiembrie, iar în felul acesta reușesc să am mai mult timp pentru a mă ocupa cu dările de seamă și revizuirea arhivei din toți anii precedenți, având în vedere că foarte curând am putea fi supuși unei inspecții din partea Ministerului Muncii din Italia și ținem foarte mult să ne prezentăm la un nivel înalt.
Găsesc totuși timp să eliberez câteva extrase de contribuții, precum și să mă ocup de cazul unui domn, care de câteva luni a rămas văduv de soție – aceasta din urmă având o experiență de mai mulți ani de muncă în Italia – iar acum soțul ar putea totuși beneficia de o pensie de urmaș. Îi ofer o listă de acte și niște indicații pe care trebuie să le urmeze și îi spun că puetm să ne revedem imediat ce va reuși să perfecteze acele acte. Este ora 14.00 și în sfârșit îmi dau seama că nu ieșisem la masa de prânz.
După-amiaza s-a dovedit a fi, în schimb, destul de liniștită și numai bună pentru a mă putea concentra pe o dare de seamă a niște cheltuieli de proiect pe care o tot amânam de câteva săptămâni. De data asta nu am mai găsit nicio scuză.
Ca de fiecare dată, seara trec mai întâi pe la grădiniță să o iau acasă pe „buburuză”, iar educatoarea, chiar dacă uneori pare a fi supărată că deja s-a făcut 18 și un sfert și eu sunt printre ultimii părinți care ajung acolo, de data aceasta pare chiar fericită și dispusă să-mi arate poezia și rolul „doctoriței” pe care „buburuza” va trebui să-l joace la Sărbătoarea de Crăciun. Destul de uimit descopăr că cea mică deja reușise să-și învețe poeziile. Ne rămâne să ne ocupăm doar de costumație: pentru fete costum național – pe care deja îl avem adus de la Cernăuți, plus costumația pentru rolul de doctoriță.
Înainte de culcare, ca să nu uit că am băiat deja mare, dar și vecinii să nu uite că am copii, sunt nevoit să accept provocarea de a juca un meci de forbal... în casă! Doar la rugămintea soției începem să ne dăm seama că nu suntem pe stadion.
Joi
Primul lucru pe care îl observ dis-de-dimineață este că afară noaptea a nins, iar pentru mine ninsoarea din Chișinău – sau, mai degrabă, ceea ce se întâmplă după ninsoare – greu poate fi redat prin cuvinte. Am avut ocazia să locuiesc în diferite orașe și întotdeauna în sufletul meu Chișinăul și-a găsit locușorul lui aparte. Dar nu și Chișinăul de după ninsoare: un oraș gri și murdar, de parcă ar fi fratele vitreg al orașului pe care îl cunoaștem începând cu primăvara și până în toamnă. Și aici natura nu are nicio vină.
Ajuns la birou, profit de liniște și contactez câțiva beneficiari din Italia și din Moldova pentru a stabili următoarele ședințe de formare pentru proiectul Form@, și în cele din urmă înțeleg că mă pot dedica trup și suflet la verificarea dosarelor din arhivă, lucru care presupune o abordare destul de migăloasă, dar totodată necesară pentru a avea totul în ordine.
Cu aceeași migală, dar de data asta din cauza traficului rutier, ajungem acasă și în sfârșit putem să ne bucurăm unii de alții, că am ajuns cu bine la capătul unei zile și să ne facem planurile pentru zilele care urmează. Copiii au decis că până la sfârșitul săptămânii va trebui să împodobim bradul, rămâne să decidă care din ei va renunța la propriile lucruri și jucării pentru ca să facă loc bradului.
Seara zilei de joi eram aproape convins că aveam să mi-o petrec în totalitate urmărind meciul de fotbal din Europa League a echipei mele de suflet – AC Milan. Este o pasiune de care m-am „îmbolnăvit” încă de pe când m-am aflat în Italia, care mi-a intrat în vene și pe care cred că i-am transmis-o și băiatului meu. Singurul regret este că rezultatele echipei din ultimii ani, ca și de altfel cel din această seară, au fost marcați mai mult de suferință.
Așa că, după prima repriză, am decis că era mai bine pentru mine să mă dedic scrisului în Jurnal.
Vineri
Dimineața zilei de vineri nu se deosebește prea mult de celelalte, poate în afara faptului că de această dată aș fi preferat să am un somn un pic mai prelungit – asta din cauza faptului că noaptea a fost cam scurtă – în rest, aceeași grabă care ne caracterizează toate diminețile pentru a reuși ca fiecare din noi să ajungă la timp la locul unde își desfășoară activitatea.
Nici la birou dimineața nu este diferită. De fapt, puțina zăpadă cernută peste noapte îmi oferă prilejul să mă înarmez cu o mătură și să fac curățenie pe scările de la intrarea în birou. Este unul din puținele motive pentru care probabil iubesc iarna – exact, pentru că îți oferă posibilitatea să cureți intrările de zăpadă și să faci cărări – și totodată să ai parte de o doză de gimnastică sănătoasă care nu se compară cu efortul la nicio sală de sport. Pentru mine aceasta a devenit deja o deprindere pe care am însușit-o încă de mic copil, crescut la țară, însă la oraș poți constata cu ușurință cum toți devin deodată boieri.
Odată primită doza de adrenalină, parcă încep ziua de muncă cu altă poftă. Reușesc să răspund la câteva mesaje și să ofer o consultanță unei doamne care, deși atinsese de mai mult timp vârsta de pensionare în Italia, din cauza unei probleme de sănătate care a ținut-o mai mult timp la pat nu a putut să se intereseze de drepturile care îi revin. Acum problema numărul unu constă în a reuși să recuperăm aproape un an întreg de pensie, iar pentru asta va fi nevoie de niște acte.
Sunetul mesajelor din telefon îmi notifică că unele cadouri au ajuns pe la diferite familii cu copii, iar altele urmează să fie împărțite în următoarele zile. Fotografiile pe care le primesc în semn de recunoștință pentru familia donatoare din Italia – rolul meu fiind doar unul de legătură – redau fețele unor copii fericiți pentru darurile primite, însă, după toate lucrurile din jurul lor, îți dai seama că sentimentul fericirii nu va dura prea mult și vor fi nevoiți „să crească mai departe în Moldova”.