Nimeni nu este profet în țara sa, spune o vorbă înțeleaptă moștenită de la cei vechi. Textul de față nu se referă la un nimeni anume. Orice asemănare cu vreo persoană concretă este, mă grăbesc să o spun, hazardată.
Este vorba aici doar de o meditație, aș zice atemporală, provocată cândva de lectura unui scurt eseu publicat de Ioan T. Morar pe blogul său („Mă scuzați că m-am săturat și de crini, și de trădări. Hai să vedem dacă există și români valoroși”). Scria și Lavinia Stan pe blogul ei, în urmă cu mai mulți ani, despre această dezolantă bucurie de a spurca atunci când, în mod normal, ar trebui să te simți mândru de succesele semenilor tăi. Maniheist fiind, să-i acuzi pe alții de maniheism.
Trebuie totuși să fie îngrozitor să-ți rumegi, între patru pereți, în solitudinea uitării, atâtea invidii, ranchiuni, anxietăți, neputințe, incertitudini, frustrări, disperări. Este ca și cum ai aștepta veșnic pe peronul unei gări unde trenul nu va opri niciodată. Să nu poți simți decât bucuria „demascării”. Să fii fericit când (foști) amici sunt lapidați. Să batjocorești numele unor oameni cu care ai strâns cândva mâna frățește. Pe care încă, ți-o spui mereu, îi iubești. Să fii încântat când valorile (pentru că tu știi ce sunt valorile) sunt călcate în picioare de toți nemernicii. Să știi că e nedrept să nu recunoști efortul cuiva de a clădi în cultură, să nu îl poți nega și totuși să te îndârjești în a-l demola. Să te înfrățești cu pegra, pe care, oricum am privi lucrurile, o disprețuiești. Pe care, evident, nu dai doi bani. Să fii lăudat de canalii și să nu poți să le răspunzi, întrucât ai devenit, poate fără să o dorești, complicele lor. Să folosești orice armă pentru a lovi în oameni care nu-ți pot răspunde pentru că nu vor să intre în acest joc al mișeliei. Să nu mai ai cale de întoarcere odată înghițit de acest malaxor al turpitudinii. Să-ți irosești capitalul de onoare pentru a sluji dezonoarea. Să-ți abjuri trecutul doar pentru a-ți polei abdicările prezente.
Să nu poți spune, măcar o dată în viață, contemplând biografii onorabile, cuvântul simplu: „Prețuire”. Să cauți mereu pete-n soare, să fii mereu pe poziția de inchizitor. Să suferi de-a pururi, măcinat de un invincibil, asfixiant sentiment al eșecului. Ce tristețe…