Linkuri accesibilitate

Anii ’50 și congresele de partid. Actori, drame, suspiciuni


Al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român s-a ținut în cele din urmă în perioada 23-28 decembrie 1955. Evenimentul a sosit la scurtă vreme după admiterea României la Națiunile Unite (14 decembrie 1955), alături de alți doi foști aliați ai Germaniei din Europa de Est comunistă, Bulgaria și Ungaria. La Congresul de la București au participat figuri importante ale comunismului mondial precum Alexei Kiricenko, membru al prezidiului PCUS și prim-secretar al CC al Partidului Comunist Ucrainean; mareșalul Chu Teh, vicepremier al Republicii Populare Chineze și secretar al CC al partidului chinez; Dolores Ibárruri, secretar-general al Partidului Comunist Spaniol aflat în exil; Mátyás Rákosi, prim-secretarul Partidului Comunist Maghiar; și Todor Jivkov, prim-secretarul partidului bulgar. Raportul Politic al Comitetului Central a fost pregătit de un comitet alcătuit din Gheorghiu-Dej, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu și Leonte Răutu.

Să amintesc aici că Miron Constantinescu (1917-1974) a fost un sociolog marxist, unul din puținii intelectuali din eșaloanele superioare ale partidului comunist local (deci detestat de colegii săi mai puțin cultivați), fost director al Scînteii după 23 august 1944, membru al Biroului Politic (1944-1957), fost șef al Comitetului de Planificare și, pentru o perioadă scurtă de timp, ministru al Educației comuniste. Același Constantinescu a criticat în 1956 Securitatea și conducerea lui Gheorghiu-Dej, iar răzbunarea celui din urmă a venit în iunie 1957, atunci când Constantinescu și Chișinevschi au fost excluși din Biroul Politic pentru „tentativa lor de a orienta partidul pe calea anarhiei liberale și revizioniste”. Însetat de putere, solemn, arogant și adesea abraziv, Miron Constantinescu nu a avut nici profunzimea intelectuală a lui Lucrețiu Pătrășcanu, nici candoarea etică a filosofului marxist Tudor Bugnariu. Cu toate acestea, el a susținut anumiți tineri cercetători care au încercat în anii 1970 să reabiliteze cercetarea socială empirică și să ocolească imperativele unui stalinism din ce în ce mai virulent.

Leonte Răutu (1910-1993) a fost, după cum știm, ideologul-șef al partidului comunist local în timpul epocii Dej. Fiul unui farmacist din Bălți, el a intrat în mișcarea comunistă în adolescență și a fost activ în aparatul de propagandă. A fost redactorul ziarului clandestin al partidului Scînteia și a colaborat cu Ștefan Foriș, Lucrețiu Pătrășcanu, Valter Roman, Sorin Toma, Mircea Bălănescu și Tatiana Leapis (mai târziu Bulan, prima soție a lui Răutu, pe care l-a părăsit pentru Ștefan Foriș). Inteligent, abil și bine informat, Răutu citise extensiv literatură rusă și era unul din puținii activiști cu o relativ bună cultură marxistă și non-marxistă. Arestat și condamnat în anii 1930, Răutu a emigrat în URSS după anexarea Basarabiei în iunie 1940. A fost redactorul responsabil cu programul românesc de la Radio Moscova în timpul războiului, ulterior promovat adjunctul lui Chișinevschi la conducerea aparatului de propagandă al PCR și în consiliul editorial al Scînteii atunci când Ana Pauker și „grupul moscovit” au revenit în România. Împreună cu Silviu Brucan, Ștefan Voicu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Miron Radu Paraschivescu și Traian Șelmaru, Leonte Răutu a fost printre cei mai devotați critici ai democrației pluraliste și ai sistemului multipartit. Din acest grup avea el să-și recruteze mai târziu nucleul aparatului ideologic al PMR.

Menționez toate aceste nume pentru că, deși Congresul nu a venit cu vreo inovație ideologică, la câteva luni, după cel de-al XX-lea Congres al PCUS, doi dintre ei, Chișinevschi și Constantinescu, s-au întors împotriva lui Gheorghiu-Dej. Și nu ar fi aici vreo exagerare să afirm că după eliminarea „deviatorilor de dreapta” din 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej îl considerase pe Iosif Chișinevschi cel mai apropiat și cel mai devotat colaborator... Dar, despre asta, poate într-o intervenție separată.

XS
SM
MD
LG