Linkuri accesibilitate

„Despre cum să avem grijă unii de alţii ca să ne simţim bine cu toţii”


Daniela Ștefârță.

Jurnalul săptămânal cu Daniela  Ștefârţă.

Distribuie Vezi comentarii Print Jurnalul săptămânal cu Daniela Ștefârţă
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:15:34 0:00
Link direct

Născută în 21 octombrie 1977 la Opaci, Căuşeni, într-o familie de învăţători. Absolventă a facultății de litere a Universității Transilvania din Braşov, specializarea română-engleză. A lucrat la ziarul „Timpul”, apoi a fost angajată la Compania Orange Moldova ca asistent operaţiuni clienţi. Lucrează într-un proiect internaţional în cadrul aceleiaşi companii.

Luni

E ceva să începi în forță o săptămână nouă de lucru după un weekend dedicat oficial femeilor. Soare, flori, inimioare, mesaje, emoții, cadouri (după buzunar, sau nu), tri-lu-li-lu, păsărele, fluturi, iubite, amante, pahare și păhărele... au trecut. Inspirăm, expirăm. Aer de ploaie. Mergem mai departe.

Ah, da, mai avem de felicitat pe cineva, așa că încă o fugă la piață după lalele, și apoi gonim caii mașinii prin gropile capitalei ca să reușim să ducem copiii la școală. Dacă avem noroc să se țină de promisiune poliția și să dirijeze traficul în intersecțiile aglomerate, precum sensul giratoriu de la Calea Ieşilor, iar șoferii să respecte regulile de circulație și pe alți șoferi, ajungem în 15 minute. Dacă nu, în 25-30 de minute. Cuplăm centurile. La Spiru Haret, întârzierile sunt rușinoase, dar și înregistrate într-un catalog special. Asta nu e rău. Lucrurile mari nu pot fi făcute fără disciplină.

Când copiii sunt la locurile lor, hrăniți, îmbrăcați, împăcați cu sine și cu lumea, veseli și mai ales sănătoși, părinții sunt liniștiți și productivi. Se spune că productivitatea este condiționată nu doar de factori interni, personalitate, caracter, dar și de cei externi, evenimente, fenomene ale naturii, noutăți. Ziua asta de luni nu ne-a cruțat deloc. Ba un copil s-a stins la școală, ba un avion privat în care zburau o viitoare mireasă și prietenele ei care se întorceau de la o „cuconadă” din Dubai... s-a prăbușit. O grămadă de știri negative care ne provoacă un fel de picaj moral. De parcă s-ar da premii pentru cea mai distrugătoare ştire.

Și cum năpastele, ca și noutățile, nu vin niciodată singure... vestea că un nou dar bun prieten ne-a părăsit a trăsnit. Ca un tunet după fulger. Urs. Așa îl chema. Elvețian. Vârsta a doua, plin de viață, cu suflet tânăr. Mai tânăr decât mulți tineri. Era pe schiuri, în vacanță. Atac de cord. Și toate problemele s-au rezolvat pentru el într-o clipă. Copilul bolnav a rămas cu mama și cu sora. Dar el a plecat, sunt convinsă, zâmbind și cu vreo glumă în gând.

Ce bine că mai există oameni, prieteni care știu să îți ofere o glumă când nu îți arde de ele.

Iar acasă e liniște.

Acasă am ajuns mai devreme ca de obicei. Fata mea se uita a doua oară la filmul „Minunea”. Spune că iubeşte filmul ăsta. E despre un băiat născut cu malformaţii faciale și care a avut cîteva coperaţii de modelare a feței ca să arate cât de cât a om. La un moment dat a trebuit să iasă din casă, și din casca lui de astronaut în care se ascundea mereu, să meargă la şcoală… Impresionant film. Când ne-am uitat la filmul ăsta cu toţii duminică, am aflat ca Magdalena citise şi cartea, „Minunea”. Îi fusese recomandată de profesoara de română. O recomandăm şi noi cu drag tuturor.

Filmul era pe sfârşite, și noi eram invitaţi la o zi de naştere. Dorinţa de a-l felicita pe verişor a doborât somnul. Aşa că am tras o fugă pînă acolo. Ne-au aşteptat cu braţele deschise şi cu masa pusă. Şi cu chef de vorbă. Am vorbit mult. În special despre relaţia părinţi-copii şi despre cum să avem grijă unii de alţii ca să ne simţim bine cu toţii. Cu gândul ăsta ne-am întors acasă şi tot cu el am adormit. Noi, maturii. Copiii aveau cu siguranţă altceva în gând. O minune, de exemplu.

Marţi

Plouă. E bine pentru pământ. Chiar dacă el se transformă în glod pe drumurile Moldovei şi copiii trebuie să îşi spele încălţămintea – vorba unei străbunici, „într-o apă şi-ntr-o zoaie”, înainte de a intra la lecții. Asta dacă au noroc să li se dea voie. Iar părinții să-și spele mașinile zilnic. Logic, apa de ploaie ar trebui să curățe drumurile, casele, mașinile de praf și de murdărie. La noi pe semne că logică nu prea e. S-o fi rătăcit pe undeva și nu poate ajunge pe meleagurile noastre care, vorba bancului, a fost înzestrată cu cele mai bune pământuri, dar cu cei mai nesăbuiți conducători.

Mi-am amintit. Am văzut logica din Elveția, în februarie, când am fost într-o deplasare de serviciu. Ba chiar am zărit-o înainte de a ajunge acolo, din moment ce asistenta elvețiană a început să ne pregătească locul de muncă - aproape de colegul care ne va învăța lucruri noi, biletele de zbor - cu escală scurtă, ca să ne fie comod și să nu obosim, cazarea în hotel – unul nu numai bun, dar și la 5 minute pe jos până la birou, și în curtea căruia e un local în care toți angajații vin la un pahar de vorbă, de la manager la subaltern, cu sau fără cravată, și unde barmanul îi cunoaște atât de bine încât nici nu trebuie să îi întrebe ce vor să bea.

Am mers mult pe jos acolo, mult mai mult decât la Chișinău, timp de o săptămână. Pentru că am avut pe unde și pentru că nu mi-a fost frică. Dar nu a fost nevoie niciodată să-mi curăț pantofii. Sincer. Nu a fost nevoie. Și mașinile erau toate curate. Am căutat în orice colțișor ca să îmi dau seama cum e construit sistemul acesta în care nu e nici un fir, o zare de praf. Erau si porțiuni de drum și terenuri în construcții, dar din ele nu ieșea nici un gram de glod. Poate că naturii lor îi este rușine?

În drum spre școală, fiica mea Magdalena (10 ani și jumătate) ne povestește despre lecția de dirigenție cu tema „iPhone vs Samsung”. Serioasă temă. Dar se pare că a fost aleasă intenționat de către două colege cu scopul de a încinge spiritele. Le-a reușit. I-am explicat că: 1) un scop meschin va deforma considerabil mesajul lecției și nu va avea niciun rezultat bun, de aceea informațiile trebuie să fie echilibrate, cu avantaje și dezavantaje, care să ajungă la un compromis, și că: 2) pentru a face o asemenea prezentare trebuie să fii pregătit cu toate informațiile adaptate la categoria de public căruia i te adresezi, pentru că un copil nu va înțelege toate detaliile tehnice pe care le pot pricepe doar tehnicienii avansați, și se va plictisi. A înțeles.

Vestea mare a zilei este Arena Chișinău. Sincer, m-a bucurat foarte mult. Visez la o sală polivalentă încă din octombrie, când l-am văzut pe Sting într-un concert din turneul său european, la Sala Polivalentă din Cluj. Desigur, noi, poporul, punem condiții pentru Arena asta, cea mai amintită fiind din categoria drumurilor reparate. Da, frate, dar cât o să mai stăm cuminți pe scaun la Palatul Național când cântă Ștefan Bănică Jr., Plăieșii, Zinaida Julea cu Frații Advahov și Alex Calancea și Guz, sau Smiley? Când îmi amintesc cum ne tot spunea diplomatic că el știe că publicul de la Chișinău e cuminte, dar el ne permite să cântăm, să dansăm. Păi, și noi vrem să dansăm, dar unde? Printre rânduri? Au încercat copiii și îndată s-a găsit o „responsabilă de ordinea în sală” care i-a trimis la loc pe scaune. Pe cine deranjau ei numai ea știe. Dar și noi știm, de fapt. Dansul în timpul concertului deranjează în primul rând mentalitatea sovieticus, care a fost instruită să stea cuminte și să bată din palme, chiar dacă nu știe pentru ce.

Seara nu am mers la culcare până nu ne-am uitat la ultimele episoade ale serialului rusesc „Volynaia gramota”. Serialele astea îs ca un drog. Dar e interesant, din perioada în care în Rusia oamenii săraci care lucrau la vreun boier erau proprietatea acestuia. Ca să îi elibereze, trebuia sa-i dea un certificat. Nici nu ştiam că a existat aşa ceva şi în Rusia.

Miercuri

Iar plouă. Dar nu e motiv de stres. Chiar azi, Facebook mi-a amintit ce a spus Paulo Coelho: „Sunt unele zile în care trebuie doar să îţi creezi propriul soare”. Stephen Hawking, fizician englez, teoretician al originii universului și unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, profesor la catedra de matematică de la Universitatea Cambridge, știa asta. El și-a creat propria lume. Și s-a stins astăzi, după ce a trăit fizic mai mult decât a sperat. Dar universul său încă respiră. Și planetele, cu și fără oameni tot în jurul Soarelui, continuă să se învârtească. Mișcarea înseamnă viață. Și asta nu este deloc ceva banal.

Tot azi s-a stins cumva și elanul celor care practică tragerea cu arcul. În Moldova, desigur. Singurul lor teren pe care se antrenau riscă să fie închis. De ce? Nimic nou. Nimic personal, doar business. Și iată așa moare încet tot sportul moldovenesc.

Ce ne mai ține la suprafață este speranța. Mai există pe lumea asta generatori de speranță. Unul dintre ei este Oana Moraru, învățătoare și profesor de limba romănă și engleză cu o experiență de 20 de ani în învățământul privat din România, fondatoarea Școlii Helikon și a platformei Vocea Părinților. Ne-am întâlnit cu ea astăzi la Liceul Spiru Haret din Chișinău, fiind invitată de directorul instituției Victor Ambroci și de profesoara de limbă română Mariana Jitari. Câte poate face un singur om? De multe ori atât cât nu poate face un sistem, care ignoră asemenea personalităţi.

Copilul are propriul sistem de navigare. Credinţa în sine este unul dintre principalii promotori. Cu cât mai dictatorial vorbim cu ei, cu atât mai mult îi îndepărtăm. Răbdarea şi diplomaţia sunt elemente cheie în relaţia cu copilul. Caracterul şi acţiunile copilului care are între zero și șase ani se reflectă în vîrsta lui de 18 ani. Jocurile practicate repetat de copil în primii şase ani de viaţă sunt un indiciu simbolic al profesiei pe care o va avea la maturitate. De exemplu, jocul preferat al unui psiholog vestit a fost să sape, să caute ceva în pământ. Simbolic, psihologul face la fel: explorează mintea omului. Apropo, noi ne maturizăm până la 12 ani şi rămânem aşa cam până pe la 40 de ani, când apare o etapă nouă a vieţii. Sunt mai multe tipuri de inteligenţă şi pentru ca educaţia să aibă rezultat fiecare copil trebuie instruit conform tipului său. Ca să îl ajutăm pe copil să îşi afle rostul în viaţă mai uşor, trebuie să îi identificăm valorile, cu care să lucrăm mai intens. Doar 20% de oameni au spirit academic şi învaţă din plăcere, şi doar 12-15% sunt îndrăgostiţi de citit. Totodată, conform psihologilor, orice om este prost cel puţin cinci minute pe zi. Ca să se dezvolte logica matematică, trebuie să se facă multă artă în copilărie, deoarece chiar şi un desen mic implică anumite calcule. Încrederea se formează din lucrurile pe care ai reuşit să le faci, nu din validările altora. Iar în spatele abandonului este cu siguranţă o durere, care trebuie tratată.

Iată câteva idei de bază pe care am reuşit să le prindem timp de două ore de la Oana Moraru. Să nu uităm să le şi punem în practică.

Astăzi nu le-am zis copiilor decât că ar fi bine să citească în fiecare zi câte puţin. Ei s-au uitat un pic la un meci de fotbal frumos - Barcelona vs. Chelsea şi, în paralel, ghiceau capitalele lumii. Fără enciclopedie nu s-a putut face asta. În ea poţi afla, de exemplu, care este capitala Tuvalu din Insulele Pacifice. E un nume care sună aproape licenţios în română. Dar, cum spunea un bun coleg de facultate, cuvintele sunt relative. Important e să le vorbim cu limba conectată la minte şi să le scriem corect.

Joi

Soare. Nu avem cum să nu-l vedem. Avem geamuri mari cu faţa la răsărit.

Elevii stau în faţa liceului ca muştele la soare, vorba ceea. Măcar puţin, până încep lecţiile. Aş sta şi eu cu ei. Dar nu avem voie să ne luăm de la serviciu sau de la şcoală nici măcar o zi liberă pentru a sta cu ochii în soare.

În drum spre birou, trec pe la magazin. E unul mare pe Calea Ieşilor. Eram cam obosită şi adormită. Dar când eşti la un magazin din Chişinău te trezeşti imediat. Nu doar de la preţuri. E destul să dai peste un tip de vreo 20 de ani care crede că le ştie pe toate şi vrea să îi educe şi pe cei pe care îi întâlneşte, stând de pază lângă casierii.

În Moldova, de multe ori, cei mai „profesionişti” şi „atotştiutori” sunt paznicii, dereticătoarele şi portarii (cei care stau lângă uşă şi decid dacă îţi permit să intri sau nu). Ei fac toate regulile. Dacă e spălat pe jos, mai bine mergi pe pereţi decât să calci unde e spălat; dacă bate de șapte dimineaţa, mai bine să ieşi afară din salonul de spital, dacă nu vrei să te tragă curentul când dereticătoarea începe să facă curat cu apă murdară şi să deschidă toate uşile; dacă vrei să cumperi ceva, mai bine ai grijă cum vorbeşti cu vânzătorul, ca nu cumva să aibă impresia că îl insulţi; dacă vrei să intri într-o instituţie, mai bine să-și apleci capul în faţa portarului şi chiar să îi arăți actul de identitate, sau poate mai bine intri pe geam. Dar asta nu e normal. Cel mai bine este că nu te laşi intimidat. Pentru că acești angajați au tendinţa să și se urce în cap, dacă nu le explici încă o dată care le sunt drepturile şi obligaţiile.

Şi când te mai linişteşti, ce faci ca să rezolvi o situaţie ce tinde să devină problemă? Mănânci ciocolată. Şi mergi mai departe.

Când ajung acasă, aproape de ora 20.00, după ce m-am străduit în zadar să înregistrez o factură mai complexă, copiii sînt deja la cină. Erau şi ei obosiţi. După lecţii, au fost la pictură – Ştefan-Paul pictează de la grădiniţă, iar Magdalena este în perioada de îndrăgire a picturii şi totodată îl susţine pe frate. După pictură, sunt teme de făcut. Aşa că i-am rugat să nu ne aștepte să cinăm împreună, ca să nu mănânce târziu, pentru că nu face bine la siluetă. Și la sănătate, desigur.

Ne salutăm și ne pupăcim, și trecem repede la teme mai serioase, că nu avem timp de drăgosteli. Mama are de scris. Deci, cum a fost la școală, ce note aveți, ce ați aflat nou... Note de la 8 la 10. Trei note numai la geografie. Mă interesează dacă notele sunt trecute în catalog. Insist să aflu, deoarece se întâmplă ca notele să fie anunțate, dar să nu fie trecute nici în catalog, darămite în agendă. Ce modă o mai fi și asta să nu se ia în considerare agendele elevilor? Poate e mai ușor așa, mai cool, vorba elevilor. Dar cum să fie la curent „bătrânii” cu notele? Of, că tare „răi” mai sunt părinții ăștia din ziua de azi...

Vineri

În fiecare zi în drum spre şcoală şi serviciu ascultăm radioul. Nu neapărat pentru muzică. Mai mult pentru ştiri şi discuţii matinale pe diverse teme actuale. În felul ăsta folosim util timpul deplasării: mai aflăm ceva nou şi/sau interesant şi mai diversificăm temele de discuţii în familie.

Deşi ştirea era de ieri, am aflat abia azi că Moldova este pe locul 67 în topul fericirii realizat de ONU. Dacă ne gândim că în top au fost 156 de ţări, noi suntem chiar bine – în prima jumătate a topului. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece (vinul, totuşi, e mai bun) şi să atragem atenţia asupra primului loc, care e ocupat de Finlanda. În ultima vreme se tot vorbeşte despre modelul de şcoală finlandez. Fericirea se educă din copilărie, de acasă, de la şcoală şi apoi în societatea care e formată datorită educaţiei. Avem atât de multe de învăţat de la ei, dar ne încăpăţânăm să inventăm din nou bicicleta. Ce ne lipseşte? Dorinţa. Ce ne încurcă? Rânza.

Datorită voinței, Tiberiu Ușeriu a devenit singurul pământean care a câştigat de trei ori la rând cel mai greu ultra maraton din lume: 6633 ARCTIC ULTRA. O cursă extremă de 566 de kilometri, la Cercul Polar, în care se înscriu cei mai curajoşi şi mai rezistenţi sportivi din lume. Tiberiu nu e sportiv. El a fost slugă la ciobani, pizzar într-un restaurant italian, bodyguardul unui interlop sârb, și autor de jafuri armate. După ce a stat zece ani într-o închisoare de maximă siguranță, a reușit s-o ia pe un drum mai bun, alergând în competiții extreme pentru o cauză nobilă: Tășuleasa Social, o asociație care împădurește România. Nu-l sperie nicio ploaie cu gheaţă, cum ne-a speriat pe noi ieri.

Acum gata, fug. Am o ședință cu părinții. Pe mulți dintre ei i-am convins cu greu că implicarea părinților este foarte importantă, că nu doar notele trebuie să ne intereseze, că sunt o grămadă de lucruri frumoase pe care le putem construi împreună, cu tot cu agende încărcate și criză de timp. Important este să nu avem criză de dorință și entuziasm. Pentru că orice clipă pasivă și goală ne încovoaie tot mai mult și mai mult până nu mai putem ridica nici fruntea, d-apoi mâinile, până îngenunchem în fața tuturor posibilităților pe care, în loc să le îmbrățișăm, le răsturnăm cu mâinile încrucişate în neputinţă şi milă de sine.

Vineri e o zi a concluziilor. Noi tragen concluziile în funcţie de gradul de fericire pe care îl simţim după fiecare acţiune sau lipsă de acţiune. Haideţi să urcăm în topul fericirii. Măcar câteva trepte. Şi tot aşa până ajungem lângă Finlanda sau chiar să o depășim. Hai că putem! Dacă nu noi, atunci cine?

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG