Europa Liberă: Acum 65 de ani, vestea care anunța moartea lui Stalin v-a găsit în Siberia, unde aveați un copil mic născut acolo și unde erați deportată pentru a doua oară. Ce vă amintiți despre acel moment, acea zi?
Ecaterina Leu: „Eiii, săreau toți în sus de bucurie c-o zdohnit… Ce el a făcut bine pe pământ? El nu a făcut nimic bine pe pământ. Peste un an și ceva după ce a zdohnit Stalin, apoi ne-au dat drumul la toți care au fost ridicați, toți, rari care au rămas acolo. Și noi deja aveam gospodăria noastră și vacă, și vițel, și una-alta, da’ am dat tot, am vândut tot și poehal (am plecat)… Nu mă bucură nimic, de Stalin tem bolee (cu atât mai mult), că eu am venit aici și de acum lucram, eram comsomolcă (comsomolistă) în sat și făceam aceasta și am lucrat, trei ani de zile am lucrat și comsomolskii predsedateli (secretar de comsomol) am fost, și așa lucram în selsoviet (sovietul sătesc), că veneau să facă colhoz și nu știa nimeni un cuvânt pe rusește, ș-apoi mă luau perevodcik (traducător) și lucram până la miezul nopții și n-am primit o capică (copeică) de zare, da’ după ce m-o dus al doilea rând încolo, m-am dus la nacialinik și m-am jăluit că iacătă să lucrezi tu atâția ani, am lucrat în magazin, că o făcut una o nedostace (pierdere de bani) și am lucrat eu în locul ei ș-apoi lucram și pionervojataia (instructoare de pionieri), ș-apoi am lucrat în satul vecin la detsad (grădiniță de copii), tot mă duceam și făceam acolo niște lecții cu copiii. Și unde nu lucram da’ nu primeam nicio capică nimic, și-n ’46, îmi pare că, am luat și am scris aceasta tot, ș-apoi mi-o venit și am primit. Ei da ce am primit?... 12.000 de ruble am primit pe atâția ani câți am lucrat. Ei da’ le-am primit, în tot cazul de-amu mai făceam, da’ le-am primit, de-amu eram aici când le-am primit.”
Europa Liberă: Peste ani ce ați spus copiilor și nepoților Dvs. despre Stalin și acele vremuri?
Ecaterina Leu: „Că era ca tot omul… Dar ce el era om? El era zveri (fiară), nu era om. El nu era om, dac-ar fi fost om, avea să zică, măi, ia să-i las aici, pe loc, le-oi lua pământul, le-oi lua… da’ să-i las aici, pe loc, să trăiască, unde să-i duc eu? Da’ nu, el i-o dus pe toți acolo și-o obespecit (asigurat) Siberia, să-i taie pădurile. Eiii! Rău a făcut Stalin; Stalin atâta rău o făcut, erau copii mici și pâine le dădea la aiști că noi eram de-amu mari și lucram câte 200 de grame de pâine rjanoi (de secară), iaca așa o bucățică pe zi și altă nimic, dar de lucrat trebuia să lucrezi de dimineață până seara. Și omăt acolo era, și frig era – 20-25 de grade și trebuia să lucrezi măcar lopni (să crăpi), dar trebuia să faci lucrul, căci, dacă nu te duceai, apoi îndată te chema în buhalterie (la contabilitate) și te întreba: de ce n-ai ieșit, de ce nu te-ai dus, de ce încolo-încoace? Aveai tu pâsle, n-aveai tu pâsle, da’ te duceai… Și era așa-ia omăt, era iarnă, nu ca aici la noi, acolo iarnă era nu șagă. Se așeza un omăt că nu puteai să mergi, să faci cărare ca să ieși din casă…”
Europa Liberă: Chiar și în Siberia victimele lui Stalin trebuiau să sărbătorească ziua lui de naștere. Mergeați la paradă? Cum arătau, de fapt, acele manifestații?
Ecaterina Leu: „Eiii, era sărbătorit cu flaguri (drapele) peste tot locul, cu toate celea, toți cu flaguri roșii în mână, toți umblau prin oraș și era atunci sărbătorit, îi puneau; lucrai în colectiv, apoi colectivul se ducea, d-apoi eu să nu mă duc, ori sora mea, ori cine mai era acolo?... Sigur că ne duceam la praznik, la ploșciadi (la sărbătoare, în piață), ne duceam întotdeauna. Și nu ne duceam că pentru Stalin, da’ era norod mult acolo și-apoi te mai întâlneai cu unul, cu altul, mai ales, de aiști ridicați, că erau mai mulți ridicați decât mestnîe (localnici). Îți dădeau o sărbătoare și eram bucuroși că măcar ședeam acasă, nu ne duceam la tăiat pădure, la rânit omăt, la tăiat lemne pe un frig de 30 de grade, 25 de grade și aveai încălțăminte, nu aveai, da’ trebuia să te duci să tai lemne; îți dădea planul… Nici nu vreau să-l văd, nici nu vreau să aud de Stalin. De două ori m-a ridicat. Odată aveam vreo 13 ani, dar a doua oară aveam de-amu 19. Apoi îți închipui?! Și copilul am pierdut din pricina lui, și tot. Eiii… ce să mai vorbim, de-amu n-avem ce vorbi mai mult.”
