Linkuri accesibilitate

Drumul către Unire (II): Persistența românismului


Manuscrisul poemului lui A. Mateevici, „Limba noastră” 17 iunie 1917 (Foto: Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918, Chișinău: Știința, 2017)

Spuneam la începuturile alcătuirii blogului, că Revoluțiile ruse din 1917, proclamarea Republicii Democratice Moldovenești în cadrul Rusiei la 2 decembrie 1917, apoi a independenței la începutul anului 1918, iar ulterior realizarea Unirii Basarabiei cu România la 27 martie/9 aprilie 1918 s-au desfășurat într-o ambianță extrem de instabilă, aparent lipsită de coerență și cu un rezultat greu de întrevăzut de la Petrograd, Chișinău, București sau Iași. Inițial, nimic nu părea să prevestească un asemenea deznodământ cum a fost cel al Unirii.

Pentru cineva care a urmărit cu atenție publicațiile de epocă, realizarea Unirii Basarabiei cu România pare să se fi petrecut într-un amestec de circumstanțe și oportunități, ce au fost judecate cu limpezime și luciditate la Iași și Chișinău, permițând realizarea desideratului de unitate românească.

Dincolo însă de aceste constatări, realitatea este că mișcarea pentru unitate națională cu românii de peste Prut a constituit o permanență în preocupările intelectuale și spirituale ale basarabenilor pe parcursul secolului de dominație țaristă.

Cu toate eforturile autorităților ruse de menținere a românilor într-o situație de inferioritate politică, economică și culturală față de elementul slav și deznaționalizarea acestora prin varii practici de rusificare, caracterul românesc al provinciei s-a păstrat în orientarea și mentalitatea claselor sociale din Basarabia, în cultura și limba poporului, în viața bisericească ortodoxă, în dreptul public și privat al regiunii. Acest fapt explică de unde s-a extras seva mișcării de unitate românească, care în anul 1918 va realiza Unirea.

Acest lucru se referă în primul rând la nobilimea basarabeană, care potrivit lui F. Vighel, fost vice-guvernatoral Basarabiei, încă de la 1830 nu-și ascundea dorința de a vedea Moldova și Muntenia un regat independent, adăugit cu Basarabia, Bucovina și Transilvania. Boierii basarabeni, mărturisește un călător german, Kohl, la 1838, „primesc gazete de la Iași, pe care le citesc slobod”

În anul 1839 oficialitățile ruse constatau existența în Basarabia a „boierilor moldoveni cu devotament pentru națiunea română”, în 1848 se proiecta editarea la Chișinău a gazetei „Românul”, fapt ce demonstra că influențele revoluției române de la 1848 se revărsau și asupra Basarabiei.

În ochii altor oficiali ruși, moșierul Constantin Cristea, care dorea să deschidă la Chișinău o „Tipografie Moldovenească” în 1862, făcea parte din „numărul acelor moldovanofili, care visează la o Românie unită și contopită”. În același context, în anii 1862-1863 se atestă „partidul boierilor care cu ocazia revoltei din Polonia visa să restabilească nația moldovenească în Basarabia, în vederea apropierii împrejurărilor, care ar da nației dreptul de a cere unirea cu Moldova”. Sentimentele panromânești și-au găsit continuitate și ulterior în Basarabia, mai ales la începutul secolului XX, odată cu revoluția rusă din 1905, când apare o nouă boierime reprezentată de Vasile Stroescu, Alexandru Matei Cotruță, Petre Leonard, Pavel Dicescu, care vor organiza o societate de cultură moldovenească și ziarul „Basarabia”.

În acest tumult al transformărilor identitare impuse de modernizare și politicile imperiale, românii basarabeni au rezistat prin respectarea tradițiilor, al modului lor de viață, dar și prin instituțiile care au promovat timp de secole românismul. Bisericile şi mânăstirile au păstrat limba, tradiţiile şi cultura românească în Basarabia. Autoritățile țariste erau conştiente de rolul Bisericii în menținerea spiritului românesc, aşa că în 1871 l-au numit în fruntea bisericii din Basarabia pe episcopul Piotr Lebedev, care a dat ordin să fie arse toate cărţile bisericeşti în limba română şi i-a demis pe preoţii români. Biserica a rezistat acestor forme de deznaționalizre. La cumpăna dintre secolele XIX – XX era unica instituţie în care numărul clericilor români era mai mare decât al celor de alte etnii (59,7 %) şi unde s-a format o pleiadă remarcabilă de luptători pentru renașterea națională, printre care A. Mateevici, S. Murafa, A. Hodorogea, Al. Baltaga.

Unirea Principatelor Române în 1859 a generat o transformare profundă a intelectualității basarabene și a Basarabiei în general. Atât Mica Unire, cât și aceste forme de expresie a românismului în Basarabia, au determinat autoritățile țariste să recunoască faptul că populaţia băştinaşă face parte din neamul românesc. Comitetul Central de Statistică al Ministerului de Interne al Imperiului Rus constata în 1859, în legătură cu indicii demografici ai provinciei: „..este limpede că judeţele de mijloc servesc drept loc principal de trai al neamului românesc”. Într-un act din 1862, provenit din Cancelaria guvernatorului Basarabiei, sunt enumerate naţionalităţile din provincie, inclusiv „etnia română, care îi cuprinde pe volohi şi moldoveni”.

Pe acest fundal de expresie a unității naționale este atestată o întărire a reacțiunii țariste, care era îngrijorată de extinderea naționalismului pan-românesc în Basarabia. General-guvernatorul din Odesa scria la 21 martie 1867 guvernatorului Basarabiei: „Am obţinut din Moldova o informaţie conform căreia revoluţionarii au stabilit, între Cahul şi Chişinău, un post pentru a-şi transmite corespondenţa şi pentru a trece frontiera fără paşaport pentru trei ruble de persoană. Ei urmăresc scopul unirii Basarabiei cu Principatele prin intermediul moldovenilor care vin din Principate la Chişinău aducând scrisori”.

Rezistența românilor basarabeni și atașamentul lor pentru valorile românismului se datorează în bună masură şi tradiiților satelor, folclorului și portului național românesc, care n-au putut fi alterate și distruse. În creaţiile populare orale, țăranul preamărea virtuţile trecutului şi figurile lui emblematice, cum ar fi marele voievod Ştefan. În lipsa şcolilor şi a altor elemente de cultură, românii aveau la îndemână doar literatura orală, pe care şi-o transmiteau din tată-n fiu. Țărănii și clerul basarabean, spre deosebire de o parte a nobilimi, au rămas fideli limbii române, devenind „istoricii viteji ai neamului și cei care au făcut posibilă Unirea Basarabiei cu România”.

Războiul și revoluția rusă au influențat în patru feluri mobilizarea națională a moldovenilor din Basarabia și românizarea acestora: prin impunerea elitelor politice și culturale pan-românești în spectrul politic basarabean; prin posibilitatea propagandei pan-românești exercitată de intelectualii din Vechiul Regat, dar mai ales din Ardeal și Bucovina, refugiați în Basarabia în condițiile războiului; prin opera de românizare a militarilor basarabeni din armata rusă de pe Frontul Românesc și prin românizarea basarabenilor simpli ca rezultat al interacțiunii cu armata română la începutul anului 1918.

Fragment din articolul „Cine-s moldovenii” de S. Murafa, 1917 (Cuvânt Moldovenesc)
Fragment din articolul „Cine-s moldovenii” de S. Murafa, 1917 (Cuvânt Moldovenesc)

Elitele politice basarabene pan-românești au folosit spiritul revoluției pentru obținerea avantajelor în transformarea identitară a provincie și pentru preluarea inițiativei în creionarea arhitecturii de putere. Vehicolul principal al trasformărilor politice și naționale a fost Partidul Național Moldovenesc, ai cărui membrii constituienți au convenit și vorbeau direct pe față că „Basarabia merge spre unire. Prin ce faze se va trece nu se știa precis, dar scopul și rezultatul era fixat”.

Reprezentanții politici ai Basarabiei nu au ezitat să facă cunoscută identificarea sa cu spațiul românesc și în cadrul Imperiului Rus. Între 8-14 septembrie 1917, la Kiev a avut loc Congresul Popoarelor din Rusia, la care au participat reprezentanții a 13 naționalități, din partea „românilor” (așa erau trecuți în textul oficial) din Basarabia participând șase delegați (Gr. Dascăl, T. Ioncu, V. Cazacliu, I. Codreanu, Șt. Holban și V. Cijevschi).

Curiozitățile Centenarului: Cuvântarea lui Teofil Ioncu la Congresul Popoarelor din Rusia (Kiev, 8-14 septembrie 1917)

Curiozitățile Centenarului: Cuvântarea lui Teofil Ioncu la Congresul Popoarelor din Rusia (Kiev, 8-14 septembrie 1917)

„Salut Congresul Națiunilor în numele Românilor din Basarabia!

Teofil Ioncu (Foto: Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918, Chișinău: Știința, 2017)
Teofil Ioncu (Foto: Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918, Chișinău: Știința, 2017)

Mulți ați auzit de Moldoveni, dar puțini cred că știți, că națiune moldovenească nu există. Numele Moldova, Moldoveni este numai teritorial dar nu național, iar dacă noi numim moldovenești comitetele și organizațiile noastre, o facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul Român sună prea aspru la urechea vrăjmașilor noștri, de care avem foarte mulți, ca și Dstră, și el le servește de a ne acuza de separatism.

Dstră știți în ce condiții a fost împinsă România în războiul mondial; Dstră știți că România are interese tot așa de mari în Transilvania ca și în Basarabia. Cum se va hotărî chestia românească la congresul de pace, noi nu știm; putem însă presupune, că dacă această chestie nu se va rezolva în toată întinderea ei, conform principiului recunoscut al dreptului popoarelor, atunci Basarabia poate să devie în viitor o nouă Alsacie-Lorenă...

De la 1828 Nicolae I a desființat autonomia și de acum începe rusificarea forțată a Basarabiei, ale cărei mijloace erau: colonizarea, școala și biserica. Cei mai strașnici rusificatori erau guvernatorii, arhireii și directorii de școli.

Națiunea română a fost așa de îngenunchiată (în Basarabia – n.a.), încât guvernul rusesc ajunsese la convingerea că nu mai există acolo o limbă, literatură și cultură românească. A fost de ajuns însă să izbucnească revoluția și în câteva luni de zile sentimentul național a ieșit la suprafață pe orișice teren. O puternică mișcare de naționalizare a întregei țări este în curs. Ne lipsește numai autonomia, care am avut-o odată și acum o cerem din nou, ca un drept istoric al nostru...

Dacă în aspirațiile noatre politice ne vom lovi mereu de deziluzii, atunci noi urmând necesității, care nu cunoaște hotare, din prieteni ai democrației rusești ne vom face separatiști”.

Organizarea Congresului Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), instituirea Sfatului Țării, primul Parlament al Basarabiei, proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie 1917, toate au fost inițiative și reușite ale Partidului și Blocului Național Moldovenesc, formațiuni de sorginte pan-românești, pentru care acest pas era văzut ca unul spre unire cu România. Spiritul unității pan-românești a prevalat în viziunile majorității deputaților din cadrul Sfatului Țării, drept dovadă fiind faptul că în scurta sa perioadă de existență autonomă, apoi independentă, între 2 decembrie 1917 și 27 martie 1918, imnul național al RDM a fost „Deșteaptă-te, române”, iar drept drapel a fost ales tricolorul românesc cu cap de bour (tricolor pe care l-a ales ca drapel și Sfatul Țării).

Pe de altă parte, pentru moldovenii militari din Basarabia războiul a devenit un catalizator al tendințelor pan-românești, o experiență de cunoaștere a sinelui și a celuilalt. Pe câmpul de luptă, în tranșee, în spitale, între prizonieri și ca prizonieri, în Bucovina și în Maramureș, invadate de armatele țariste, în populația și armata austro-ungară, moldovenii din armata rusească au descoperit alți români, țărani ca și ei, apropiați de vorbă și gând. Alături de aceste mărturii ale asumării identității românești printre militarii basarabeni de pe Frontul Românesc, un aspect mai puțin cunoscut este opera de românizarea „involuntară” a armatei române intrate în Basarabia la începutul anului 1918 pentru a salva RDM de bolșevici. Intrarea armatei române, alcătuită în marea ei parte din țărani, în masa țărănimii moldovenești, care constituia majoritatea populației Basarabiei, a generat o schimbare identitară profundă a provinciei, o asumare a românismului. Așa cum descinderea soldaților basarabeni din armata rusă pe Frontul Românesc a schimbat profund cultura lor istorică și politică, la fel și venirea ostașilor români din diferite părți ale României în Basarabia a determinat o mai bună cunoaștere a românilor de pe ambele maluri ale Prutului. Legăturile și înțelegerile s-au stabilit rapid, ele fiind ajutate de limba, obiceiurile și tradițiile comune.

Momentul reprezentativ pentru înțelegerea acestei trasformări pan-românești ai Basarabiei este ziua de 24 ianuarie 1918, când a fost proclamată independența RDM. După cum relatează presa timpului, „într-o clipă, sute de ofițeri și soldați din România și moldoveni, transilvăneni, bucovineni și macedoneni, artiștii Teatrului Național din Iași (director M. Sadoveanu), domni și doamne, reprezentând toate ținuturile locuite de români, sunt cuprinși într-o horă mare, de înfrățire. Hora mare a înfrățirii și unirii tuturor românilor. Ofițerii francezi, care au luat parte la toate serbările, nu pot să repete îndeajuns că sunt încântați de această priveliște nemaivăzută”.

Opinia dvs.

Arată comentarii

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG