Născută la 23 mai 1988 in satul Slobozia-Hodorogea, r-nul Orhei. A absolvit actoria la Academia de Arte, urmand un master in arta contemporană. Este si absolventa Scolii de Studii Avansate in Jurnalism. Fondatoarea proiectului jurnalistic „Oameni și kilometri`.
Luni
La 9.00 am stabilit un interviu cu rectorul UPS Ion Creangă. Mă grăbesc să nu întârzii, deci sunt la ușa lui la 9.15. În timpul dialogului, rectorul vorbește bine la tema pe care o documentez de o lună – lipsa tinerilor pedagogi în instituțiile școlare. Mă gândesc oare de ce teoria se bate cap în cap cu practica? După o oră de întrebări și răspunsuri fug la redacție. Aș fi mers și mai încet, dar un fan „Oameni și kilometri” trebuie să aducă un colet cu dulciuri pentru eroii articolelor noastre. De data asta reușesc la vreme.
Luni e o zi plină pentru mine, fiindcă am multe chestiuni administrative, care mă „omoară” și-mi fură timp. Le izbutesc până la 16.00, când am programat un interviu cu un șef de direcție de la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării. La ora patru stau santinelă la ușa Guvernului. Șeful mă anunță că va fi la 17.00. Scrâșnesc din dinți. În această oră aș mai fi scris la articolul cu profesorii. Însă nu renunț. Dacă îl scap de data asta, cine știe când îl prind. Pe holul Guvernului se perindă funcționari de ranguri mari și mici. Mintea mea îi percepe ca pe eroii lui Gogol sau Tolstoi - impozanți, prea ocupați, nemuritori.
Interviul decurge nemaipomenit, mai ales că funcționarul e sincer cu mine. Și iarăși gândul de dimineață revine: de ce teoria se bate cap în cap cu practica? M-am convins de sute de ori că dacă nu o să investim în educație, suntem pierduți.
După interviu vreau să mă duc acasă, să-i citesc fetiței mele, care e încă în burtică, povești, dar o rog să-mi dea răgaz încă două ore ca să pieptăn articolul cu profesorii și să-l dau la editat. Fug la redacție.
Marți
Mă trezesc speriată. La Autogara Centrală nu pot să întârzii și să pierd autobuzul într-un sat din Ștefan-Vodă unde urmează să-mi petrec următoarele trei zile. Subiectul e despre violență. Drumul e anevoios. Plin de hopuri și cu muzică rusească condimentată cu manele.
Capul mi se oprește din bălăbănit abia la Autogara Ștefan-Vodă când luăm o pauză de 10 minute. Gara e sumbră și urâtă, jupuită și încremenită în URSS. Lumea se înghesuie în autobuz. Cât pe ce să mi se cațere o doamnă corpolentă în brațe, dar nu face doi pași mai în urmă, unde are loc din belșug. E o situație similară cu cea din transportul public de la Chișinău.
În sat mă așteaptă polițistul de sector. Petrec toată după amiază cu el. Inițial, pornisem pe acest subiect scârbită și nemulțumită din cauza sistemului nostru infirm de prevenire și combatere a violenței în familie, însă polițistul mă face să mă luminez la față. Spre seară reușesc să mai trec și pe la alte surse, care doar le încălzesc puțin pentru a doua zi. Exact cum mi-am planificat.
Dorm la un hotel din oraș. Televizorul nu merge, lumina e chioară, dar în schimb e curățel și totul e în roșu cu picturi nude pe pereți. La eroina-victimă nu am avut cum să înnoptez, fiindcă dorm patru suflete în șase metri pătrați. Să fi vrut pe covorașul de la ușă că nu aș fi avut loc.
Miercuri
La recepție rog doamna să-mi fie reparat televizorul când revin diseară. Hotelul nu e departe de Autogara Ștefan-Vodă și aleg să fac o mică plimbare pe jos de dimineață, mai ales că soarele e destul de generos în plină iarnă. Ajung în sat. Primul interviul îl am cu mama agresorului. Locuiește într-o cocioabă gata să se prăbușească din cauza sărăciei, de fapt, ca și celelalte case din mahala. E o femeie tare bună și miloasă. Mă pierd de la bunătatea ei.
Mă întorc la Primărie unde discut câteva ore cu asistenta socială și polițistul de sector. Am de reconstituit o scenă din articol și fără toți martorii prezenți la actul de violență, în total vreo opt, nu am ce căuta la Chișinău.
După amiază o găsesc și pe victimă. Are 18 ani și hâțână în brațe o fetiță de un an și jumătate. E cât o ciubotă de mare tânăra, iar casa unde trăiește e plină de mizerie. Mama sa concubinează cu fratele agresorului, care e mai mic decât ea cu 14 ani. Nu mă mai îngrozesc. Situații din astea cu duiumul, dar mă întristez. Țara asta nu are scăpare. De ce să mă tot amăgesc și să-i dau șanse? La discuție se alătură și o vecină. E destul de gălăgioasă femeia, care explică prin înjurături cum combate ea violența – cu pumnii.
Ajung la hotel târziu. Recepționista mă anunță că televizorul funcționează. Sunt bucuroasă. Îl conectez, iar din ecran mă salută un singur canal, care îi aparține lui Vlad Plahotniuc. Râd. Mintea mă duce la romanele Hertei Muller ce mi se înțețoșează cu un citat– „Tovarăşul Nicolae Ceauşescu este tatăl ţării noastre”.
Joi
Azi am de făcut câteva interviuri doar prin oraș. E o zi mai lejeră din punct de vedere a intervievării. Mă întâlnesc cu doi polițiști. Conchid a mia oară că oamenii care fac teren și nu se țin numai de scaunul din birou au ce spune, dar mai ales au și realizări frumoase. Păcat că ei sunt puțini și vocea lor abia de e auzită.
După interviuri o iau spre gară. Niște băltoace pe drumurile orașului cât oceanele. Numai barca și vâslele lipsesc. Orașul Ștefan-Vodă îl găsesc pustiu, fără viață și posomorât, de altfel, ca și Autogara. Doritori la Chișinău nu prea sunt. În schimb eu ard de nerăbdare să ajung acasă. Mă cuibăresc pe un scaun jerpelit și adorm pe muzica lui Alexandru Lozanciuc până la capitală.
Primul lucru care-l fac când intru în apartament arunc hainele de pe mine direct în mașina de spălat Miros a ce vrei numai nu a prospețime. Mă odihnesc vreo oră, apoi mă apuc să gătesc cina. Sunt emoționată. Nu ne-am văzut cu soțul trei zile. După revedere și împărtășit experiențe, înainte de somn, îi citim fetiței noatre din Spiridon Vangheli. Noapte bună, Mara!
Vineri
Vineri e ca și luni, plină de chestiuni administrative. Totodată, trebuie să-mi programez pentru săptămâna viitoare câteva întâlniri cu ultimele surse la articolul cu violența. Între timp, primesc răspuns la una dintre solicitările de informație de la Ministerul Educației, Culturii și Cercetării. Mă uit peste răspuns. Nu mai am putere să mă revolt. De două luni aștept un răspuns „omenesc” și nimic. Mă tot duc cu fofârlica. Dar ce informație mi-au dat, pe asta o voi pune în articolul cu profesorii.
Mai pregătesc alte solicitări de informație, mai trimit câteva mail-uri, mai dau niște telefoane și abia spre seară îmi permit să stau lejer și să răspund la întrebările puse de editor pe textul cu profesorii. Apoi trebuie să descifrez și niște interviuri. Dar nu mă grăbesc. E totuși un început de weekend și am nevoie de odihnă.