Linkuri accesibilitate

Bivolul turbat și vulpoiul dialectic
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:02 0:00
Link direct

Arhetipul Leonte Răutu l-a inspirat și fascinat pe Dumitru Popescu și nu doar pe el. Generații de juni ideologi se visau urmașii Jdanov-ului României (Mihai Dulea, Eugen Florescu, Ion Traian Ștefănescu, Mircea Mușat, Ion Ardeleanu). Dănălache și Răutu, această pereche macabră, ar putea intra în istorie drept bivolul turbat și vulpoiul dialectic. De altfel, soția lui Dănălache lucra la cabinetul lui Răutu. Sora ei s-a căsătorit cu Ștefan Bârlea, colegul lui Ion Iliescu în conducerea UASR, viitor șef al Planificării și șef al cabinetului lui Nicolae Ceaușescu în anii ’80.

Scrie Popescu: „Oricum, partitura Miliței Petrașcu a fost istovitoare și demoralizantă pentru intelectualii din sală, o formă deviată de tortură morală impusă de cel torturat, care își oferea mereu, cu o indiferență masochistă aș spune, părți ale spiritului pentru a fi molestate sau trecute la rubrica de pierderi. Îndoirea șirei spinării ei era o îngenunchere a tuturor” („Cronos autodevorându-se…”, Memorii, Vol. I, Curtea Veche, 2005, p. 181). Îngenunchere (deci) și a lui Dumitru Popescu, membru al Biroului CC al UTM. În viziunea politrucului în ascensiune, înțelegem din acest text, victima era de fapt culpabilă de demonismul scenariului. Rar am întâlnit o asemenea schimonosire a adevărului istoric. Popescu știe (o scrie negru pe alb) că marea sculptoriță Milița Petrașcu și prietenii ei erau la un pas de arestare. Ce puteau face decât sa mimeze penibilul ritual al „autocriticii”? Așadar, afirma Popescu, Milița Petrașcu „a luat o notă prea domoală, prea flască pentru împrejurările date. Ea n-a reușit să-și înfrunte anchetatorii cu incisivitate, sau măcar cu un timbru cât de cât semeț în voce”. Ce-ar fi trebuit să facă artista? Să se ia la trântă cu Dănălache? Să-l scuipe în față pe „Malvolio” Leonte? Timp în care el, Popescu, asista „ghemuit într-un scaun din fundul sălii, ca un înspăimântat martor întâmplător al sabatului cel mai deșănțat” (p. 179).

Răutu se situa, cultural vorbind, la ani lumină distanță de Dănălache. Era însă un personaj de o amoralitate proverbială, expert în salturi mortale și artificii doctrinare, întruchipa perfect ceea ce se numește une vieille crapule stalinienne. Portretul perfectului acrobat merită citat: „Fusese cineva la viața lui Leonte Răutu: pe de o parte, prestigios activist al Kominternului, responsabil al postului de radio Vorbește Moscova în limba română în timpul războiului, iar după 23 august, sub Dej, atotputernicul șef al propagandei României comuniste, până târziu, după preluarea frâielor de către Ceaușescu; pe de altă parte, intelectual dedublat la sânge între dogmatismul stalinist, vehement și intolerant, și o mlădiere de suprafață, o fluiditate înșelătoare a vorbirii, un gust intrinsec pentru artele subtile, pentru ideile întortocheate, dat în vileag în clipe de neatenție sau de mare efuziune. Petru Dumitriu l-a numit Malvolio și a făcut din el prototipul intrigantului perfid. N-a fost numai atât: omul întruchipa o dramă, din păcate cea mai derizorie posibilă, a celui ce se confundă într-atât cu o îndatorire precară, încât ajunge să uite că nu crede în ea”. („Angoasa putrefacției”, Memorii, Vol. IV, Curtea Veche, 2006, pp. 10-11). Scriind despre Leonte Răutu, Dumitru Popescu vorbește, de fapt, despre el însuși...

XS
SM
MD
LG