Linkuri accesibilitate

«В Москву! В Москву!!» sau Cum ne-am dus să-l căutăm pe Cioclea şi l-am găsit pe Putin (III)


Revelaţia „expediţiei noastre cinematografice” s-a dovedit a fi pământeanul lui Cioclea (mai exact, din Zăbriceni, satul în care viitorul poet a mers la şcoală în clasele a 9-a şi a 10-a), operatorul Gheorghe Ţiţei, şi el stabilit la Moscova încă de prin anii ’70. În ziua convenită din timp, ne dă întâlnire la staţia de metrou Tretiakovskaia, în chiar inima capitalei ruse, la doi paşi de Kremlin. Ne recunoaştem din primă, fără să ne fi cunoscut înainte – mic de statură, cu ochi foarte vii, i se citeşte spiritul boem pe faţă, nedezminţit după ani. Este o alegere cât se poate de inspirată, căci ceea ce urmează să ne povestească are legătură directă cu locul – la câţiva paşi de cafeneaua în care filmăm, se află (ierte-mi-se că-i dau denumirea în original, dar n-aş şti cum s-o traduc exact) Церковь иконы Божией Матери «Всех скорбящих Радость», singura biserică funcţională în anii ’60-’70‚ şi totodată prima în care pe-atunci încă tânărul Eugen Cioclea (mde, fiu de învăţători de la ţară, într-o Ţară a ateismului militant, cine să-l înveţe a-şi face cruce?!) a intrat vreodată. Istoria merită amintită: era de Paști, după ce s-au întâlnit, un grup de moldoveni, undeva prin preajmă, unul dintre ei a propus să meargă cu toţii la slujbă. Zis şi făcut – Cioclea i-a urmat, a rămas în picioare în timpul liturghiei, apoi când cineva a transmis o lumânare, s-o pună la icoană, poetul a aluat-o şi, neştiind ce să facă mai departe, a spus „Mulţumesc!” şi şi-a păstrat-o. Cu ea a şi ieşit din biserică. Alte câteva istorii – mult mai picante, dar şi dramatice (aia în care cineva i-a spart capul poetului, c-o sticlă de şampanie) – le trec sub tăcere, căci tot mai bine să le descoperiţi privind filmul. O oră de filmări a trecut pe neprins de veste, după care Gheorghe Ţiţei ne conduce pe str. Большая Ордынка până aproape de Большой Москворецкий мост (pe care a fost împuşcat Boris Nemţov, în 2015), arătându-ne fostul restaurant Bucureşti, în vogă în anii boemei lor de altădată. De trecut râul Moscova, îl trecem singuri, având pe dreapta cupola de aur a catedralei Храм Христа Спасителя.

Ne rămâne timp pentru o promenadă serală pe celebra stradă pietonală Arbat, şi regretul că fiul poetului, Alexandru, nu răspunde la telefon, după ce că, într-o primă fază, acceptase să se vadă cu echipa de filmare.

Când, frânţi de oboseală, după ce am tot cărat pe ploaie camera de luat vederi, trepiedul, luminile etc., etc., luăm linia 3 de metrou, spre staţia terminus Щелковская, avem parte şi de un spectacol teribil – în vagonul nostru intră un bărbat trecut de 30, cu căştile pe urechi (mobilul la care sunt conectate îi scapă în repetate rânduri din mâini, ceea ce-l face şi mai nervos), într-atât de drogat încât ai senzaţia că dintr-o clipă în alta îi vor sări capacele. Ceea ce nu întârzie să se întâmple. La un moment dat loveşte cu pumnul până la sânge uşa închisă a vagonului, iar când un bărbat trecut bine de 50 îl ia cu binişorul, întrebându-l dacă nu cumva vrea să iasă, oferindu-se să-l ajute, acesta se dezlănţuie, mai întâi verbal (deloc întâmplător, русский мат se situează printre primele locuri în lume), apoi făcându-şi curaj să sară la bătaie. Şi ar fi făcut-o, dacă un alt pasager (de-ar fi să-l judec după ţinută, un militar în civil) nu l-ar fi scos pe sus din vagon, fără multă vorbă. În vagon se lasă o tăcere grea, cu atât mai penibilă, cu cât la orice staţie de metrou stau poliţişti, câte doi-trei la intrare, verificând aleatoriu documentele. Să însemne oare că şi unei mâini forte îi mai scapă câte ceva printre degete?!...

A doua zi, îl sunăm pe un alt vechi prieten al lui Cioclea, regizorul Eugen Lati, care se află însă la Tula, la filmări, aşa că nu ne rămâne decât să ieşim în oraş, de data asta fără cameră, trepied, lumini etc., şi astfel putem vedea şi noi Moscova „la picior”, mai cu seamă că şi vremea ţine cu noi. De la o luni însă, iarăşi suntem pe urmele lui Cioclea, de data asta chiar din punctul de plecare, alias la Universitatea de Stat „Lomonosov”, unde poetul a intrat în 1966 la Facultatea de Matematică (o vreme, a stat în aceeaşi cameră de cămin cu Anatol Karpov, viitorul campion al lumii la şah!), pe care o va părăsi după anul patru, în 1971, chit că fusese un student strălucit. De filmat nu ni se permite nici măcar în hol, aşa că impunătoarea clădire de pe bdul Vernadski – unul din cei 7 zgârie-nori sovietici – e „prinsă” din diferite unghiuri, din faţă şi din spate, pe-un frig tot mai pătrunzător. De pe Воробьиные Горы, Moscova se vede ca-n palmă, iar cupolele aurite par să fi răsărit ca ciupercile după ploaie…

Emilian Galaicu-Păun, Violeta Gorgos și Cristian Sbingu la Moscova
Emilian Galaicu-Păun, Violeta Gorgos și Cristian Sbingu la Moscova

Şi a mai fost Şcoala „Şciukin”, la doi paşi de Arbat, pe care Cioclea a frecventat-o nu ca student, ci ca… poet îndrăgostit de-o tânără din grupa moldovenească (promoţia 1985) care i-a inspirat celebrul poem De ziua ta, şi care puţin a lipsit să-i devină soţie. După atâtea «Нельзя!»-ul în serie, ne-am fi mulţumit probabil şi cu exteriorul clădirii, dar se vede că există şi un zeu al amorezilor – portarul ne dă voie să filmăm în hol, iar când Violeta Gorgos descoperă la etaj un panou de onoare, cu grupa moldovenească, reuşim să-i smulgem învoirea şi pentru câteva cadre cu viitorii actori de la „Eugène Ionesco” Petru Vutcărău, Ala Menşikov, Andrei Sochircă, Nelly Deliu ş.a. Emoţionat, urc cu Christi pe scări, şi iată-mă punând degetul sub numele Luizei P. (vă mai amintiţi: „Ah, de-aş avea vreo patru luizoni/ să-mi cumpăr pâine, brânză şi şosete”?); oare o fi aflat, pe unde se află ea acum în Lumea Nouă, că poetul ei nu mai e printre noi de mai bine de patru ani?! Nu ne fugăreşte nimeni, din contră – studenţii ne dau „bună ziua!”, aşa că întârziem încă puţin în atât de primitoarea Şcoală „Şciukin”, mândri de compatrioţii noştri care i-au trecut pragul, acum trei decenii şi mai bine.

În ziua plecării, ploaia ameninţă să treacă în lapoviţă. Filmăm o ultimă oară în staţia de metrou Maiakovski, după care hălăduim ce mai hălăduim prin oraş, şi iată-ne deja la aeroport, eu mai sigur ca niciodată că, dacă Moscova anilor ’60-’80, i-a priit lui Cioclea, devenind un fel de cutie de rezonanţă pentru vocea sa poetică, deosebit de puternice, capitala de astăzi a Rusiei lui Putin (din 2000, şi după toate probabilităţile – până în 2024) l-ar fi strâns de gât pe veşnic rebelul autor („Fericit c-am fost aspru la păr/ nu sunt trist c-o să mor cu chelie”, vezi Conştiinţa de sine). Nu-i mai puţin adevărat că şi revenirea la baştină, în 1990, s-a întors într-o dramă („Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aş fi fost toată viaţa pantof,/ care, deşi având limbă, abia acum s-a hotărât să vorbească”, vezi Autobuz spre provincie) cu binecunoscutul final tragic („Cu viaţa mea/ ce pot să-mpart?/ Neprevăzutul doar/ mă bate./ Foştii prieteni s-au pişat/ în mine ca-n/ singurătate”, din postume).

Nu ştiu cum îşi va intitula regizoarea Violeta Gorgos filmul documentar, eu unul i-aş zice – pornind de la unul din celebrele sale poeme – Căderea liberă a lui Eugen Cioclea, cu accentul pe liberă, (sfârşit de) poem cu care şi închei aceste rânduri:

„Vin. Vâjâind.

Dar, pân-o să intru în sfera de influenţă

a dumneavoastră,

mai am încă timp să fiu cine sunt,

tânăr, cu cerul în spate şi-n oase,

cu Calea Lactee ca un colind,

savurând o stare de graţie,

sau de ce nu ar fi să dezmint

cum că-n vid

toate corpurile ar cădea cu aceeaşi

acceleraţie.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG