Linkuri accesibilitate

În perioada comunistă, regele Mihai I era o ficțiune pe care cărțile de istorie și propagandiștii o ignorau, dacă nu o diabolizau. Orele de istorie ocoleau subiectul regalității, iar marile cotituri istorice în care monarhia a avut un rol esențial erau prezentate drept capricii ale istoriei sau opera mișcărilor progresiste sau/și muncitorești de stânga. Întreaga istorie a regalității române era deformată caricatural de presiunea ideologiei, iar instaurarea republicii populare bolșevice era prezentată drept un rezultat al evoluției istoriei și al voinței maselor. Masele însă nu mai voiau dictatura comunistă.

Pentru mine, în anii comuniști, regele nu era decât vocea aceea stinsă pe care o auzeam vorbindu-mi la Europa Liberă la cumpăna dintre ani și, în ciuda anilor de intoxicare și minciuni republicane, în ciuda faptului că nici măcar o fotografie decentă și recentă a lui nu văzusem, regele continua să fie o speranță și o prezență vie în conștiința mea ca și în a altora. Iar vocea lui șoptită și prietenoasă mi-a devenit într-atât de familiară că nu e de mirare că, alături de mulți alții, îl așteptam să vină acasă în decembrie 1989. Cumva, simbolic, a și venit odată reîntemeiate partidele istorice. Acestea aminteau, prin maniere, idealuri și filiație directă, de cei care, alături de tânărul rege, îl arestaseră pe Ion Antonescu și întorseseră armele și sorții celui de-Al Doilea Război Mondial.

Nu e de mirare că echipele de zgomot ale FSN-ului s-au pus imediat pe treabă. Prin ianuarie-februarie 1990 tot Bucureștiul s-a umplut peste noapte de grotești manifeste scrise într-o română aproximativă în care se spunea că Rațiu și Câmpeanu vor să-i aducă în țară pe rege și pe moșieri. Un manifest, îmi aduc aminte, îl reprezenta chiar caricatural stând pe un tron de forma geografică a României. Aceste frisoane de spaimă ale FSN-ului că pierde țara abia furată nu erau de mirare: Corneliu Coposu fusese secretar al lui Iuliu Maniu, iar Radu Câmpeanu a fost șeful tineretului liberal, așadar apropiați Casei Regale de dinainte de abdicarea forțată. La începutul anilor 1990, mai toți liderii importanți ai acestor două partide istorice purtau înfiptă în piept, ca pe-o decorație importantă, mica insignă a Casei Regale înfățișând o coroană. Tot atunci au început să apară Ligi antimonarhice sau republicane, nu întâmplător puse pe picioare și formate din apropiați ai Frontului Salvării Naționale. Au avut loc confruntări care se lăsau uneori cu capete sparte.

Prima dată când așteptarea părea să ia sfârșit a fost în aprilie 1990. Colaboram la Dreptatea și Viitorul, alergam de la un protest la altul și eram convins că singura salvare pentru România era înlăturarea criptocomuniștilor lui Iliescu de la putere. Tot mai des se spunea că Monarhia salvează România. Într-o după-amiază am auzit la un post de radio că regele s-ar fi îmbarcat în Zurich pe un avion pregătindu-se de revenirea în țară. Era cu doar o săptămână înaintea Paștelui și chiar în preajma declanșării manifestațiilor din Piața Universității. Am ieșit în stradă, cumva derutat, dorind să împărtășesc cuiva această știre, ba chiar gândindu-mă cum aș putea ajunge la aeroport (Bucureștiul era și pe-atunci un oraș disfuncțional, în care pierdeai nervi, vreme și bani cu transportul, mai ales dacă voiai să ajungi la aeroportul de la Otopeni).

La București, ziua când a venit Regele
La București, ziua când a venit Regele

Mi-ar fi luat probabil la fel de mult timp să ajung la aeroport cât îi trebuia cursei aeriene să aterizeze la București. Însă, la alt colț de stradă, postul național de radio anunța că regele își amânase venirea auzind de reacțiile negative și agresive ale autorităților de la București. Chiar dacă în stadiul de intenție, această vizită a dat o puternică tentă monarhistă manifestațiilor antisistem din acea perioadă în care a avut un rol determinant. În timpul manifestațiilor din Piața Universității, mulți purtau alături de insigna de golan, golan de București, golan intelectual sau golan student, pe cea monarhistă. Printre manipulările halucinante din zilele Mineriadei din iunie se număra și aceea că Marian Munteanu îl aștepta pe Rege ca să dea împreună o lovitură de stat. De fapt, reacția lui Iliescu și a găștii din jurul lui la protestele din Piața Universității nu a făcut decât să dea sentimentul că alături de partidele istorice (PNȚCD-ul lui Corneliu Coposu, PNL-ul lui Radu Câmpeanu și PSD-ul lui Sergiu Cunescu), doar regele ne mai poate aduce în istorie. Chiar și candidatul la prezidențiale al Convenției Democrate din România, Emil Constantinescu, era chiar din acea perioadă, monarhist și avea mereu mica insignă pe rever. Una dintre întrebările cele mai frecvente din campania electorală era dacă îl va aduce pe rege. De altfel, partidul lui Câmpeanu, care se retrăsese din CDR, îl va propune chiar pe rege la prezidențialele din 1992, stratagemă care nu a ferit partidul de un eșec răsunător la alegeri (alegerile generale coincideau cu cele prezidențiale pe atunci).

Ziua când a venit regele, București
Ziua când a venit regele, București

Dar să nu grăbim faptele. Despre a doua vizită s-a vorbit puțin înainte de Crăciunul lui 1990. De astă dată, regele a ajuns în România cu un pașaport pe care scria simplu Mihai de România, a trecut relativ ușor de funcționarii de la vama din aeroport și a pornit pe drumul către Curtea de Argeș. Voia un moment de reculegere la mormintele înaintașilor săi. Nu a ajuns acolo. A fost oprit la un filtru organizat de Poliție și urcat direct în avion. În Piața Universității, locul unde se putea lua pulsul indignării generale, se scanda: „Regele în țară, Iliescu-afară”. La fel se strigase și în timpul manifestațiilor din primăvară și este unul dintre motivele reprimării sângeroase a manifestațiilor. Echipa de propagandă pretindea că regele urma să descindă la festivitățile organizate pe 1 decembrie 1990 la Alba Iulia, unde va proclama voievodatul independent al Transilvaniei. Este modul în care se scuză azi autorul unuia dintre textele cele mai toxice publicate pe-atunci despre regele Mihai I.

De altfel, după alegerile din mai 1990, puterea s-a gândit cu seriozitate să-și folosească majoritățile parlamentare confortabile pentru a impune o lege care să interzică pentru totdeauna accesul membrilor Casei Regale în România. Principesa Margareta a trecut de blocadă, de câteva ori, însă, îngrijorați de efectele acestor vizite, Iliescu și ai lui erau gata s-o expulzeze și pe ea. S-au răzgândit în 1992 (după doi ani de izolare internațională, după sângeroasele incidente etnice din Mureș, două mineriade și o politică economică protecționistă și profund centralizată) și au permis, în cele din urmă, regelui Mihai să-și viziteze țara la care fusese silit să renunțe.

Corneliu Coposu și regele Mihai
Corneliu Coposu și regele Mihai

Regele fusese invitat să participe la slujba de Înviere la Mănăstirea Putna. Era prima vizită după 45 de ani de când fusese alungat de comuniști. A fost și una dintre cele mai extraordinare manifestări de iubire și dăruire la care am asistat (includ aici și zilele lui decembrie 1989 sau pe cele ale Pieței Universității). Familia regală a făcut prima escală în nordul țării, aterizând la Salcea, lângă Suceava. I-au întâmpinat arhiepiscopul Pimen și, principesa Elena și nepotul regelui, Nicolae, venit în țară cu două zile înainte. În acea seară au participat la slujba de Paști înconjurați și protejați de o mare de mii de oameni. A doua zi au venit cu toții în București. Am avut privilegiul de a relata despre aceste momente la Radio Europa Liberă și am însoțit din mulțime pas cu pas familia regală. Rostul meu tocmai acesta era, să surprind pulsul mulțimii în acea zi istorică. Am stat astfel de vorbă cu un țăran autentic (avea cușmă pe ureche, o sarică în spinare și mirosea a busuioc) care bătuse drumul Muscelului ca să vină să-l vadă pe rege. Am vorbit și cu o femeie care venise nu doar pentru ea, ci pentru cei doi copii care o însoțeau și care ar fi vrut să-i dea regelui niște flori. Am vorbit și cu un militar în termen care venise deși spunea că s-ar putea să aibă probleme când se va întoarce în unitate pentru că ofițerii nu-i priveau entuziasmul cu prea multă înțelegere.

Bucureștiul nu se schimbase cu mult de la prima tentativă de a-l vizita. Era tot cenușiu, cu clădiri delabrate și ferestre sparte, însă în acea însorită și caldă zi de duminică, 26 aprilie, centrul orașului înviase. De la aeroportul Otopeni, unde au fost întâmpinați de reprezentanții opoziției politice și civile și sutele de jurnaliști români și străini, până în fața Hotelului Continental unde s-au instalat chiar în apartamentul regal, regele, regina, principesele și micul prinț Nicolae au străbătut de mări de oameni care le-au întins la propriu un covor de flori. Cu toții voiau să-i atingă sau măcar să-i vadă de-aproape. Emil Hurezeanu spunea în acea seară că generalul Ion Suceavă, răspunzător (extrem de eficient, ceea ce era surprinzător pentru un ofițer din serviciile secrete) pentru dispozitivul de protecție al familiei regale, afirma că depuneau un efort considerabil pentru ca regele să nu fie sufocat din dragoste de oamenii care-l întâmpinau. Cert este că drumul familiei regale până la Biserica din Piața Sfântul Gheorghe, unde este kilometrul zero al țării (foarte aproape de kilometru zero al anticomunismului din Piața Universității) a durat o veșnicie, iar familia regală a parcurs la pas și cu multe pauze marile bulevarde. Un drum care, spun echipele de protecție și pază, nu a fost lipsit de incidente. Pentru a-l vedea, oamenii se cocoțaseră în pomii de pe marginea drumului, pe panourile publicitare sau pe mașini. Am văzut un puști care s-a luptat cu mulțimea doar pentru a întinde o floare perechii regale. Ei au asistat la Biserica Sfântul Gheorghe la a doua slujbă de Înviere. Cu greu am reușit să mă apropii de pronaosul bisericii. Am văzut că mașina cu care au venit era literalmente acoperită de flori. Știam programul vizitei și mă strecurasem pe străduțe și prin mulțime pentru a fi aproape în momentul în care regele ieșea de la slujbă. Nu aș fi reușit astfel. Au fost întâmpinați de o mulțime de oameni care strigau „Nu pleca, nu pleca!”. Unii susțin că au fost cinci sute de mii de oameni, alții chiar un milion. Știu doar că, de pe un ieșind din zidul bisericii pe care mă urcasem vedeam, pe o rază de sute de metri, o mulțime compactă, entuziastă, care la sfârșitul slujbei, când regele a ieșit în cerdacul bisericii a explodat de entuziasm. Apoi s-au pus cu toții în mișcare din nou, după coloana oficială, înapoi la hotel unde regele s-a întâlnit cu intelectuali și politicieni ai opoziției. Către seară, a ieșit în balconul hotelului și a ținut un discurs în care spune că e convins că această vizită, care are loc în zilele de Paște, semnifică și reînvierea țării românești. Sunt sigur și știu că România va reînvia și va renaște”, le-a dat el speranță. Alături de el, simbolic, se aflau prințul Nicolae și principesa Margareta. Deși mai puțini ca la prânz, Calea Victoriei era plină de zeci de mii de oameni care au scandat și au aplaudat frenetic toată acea seară, nedorind să plece acasă, parcă pentru a o prelungi, pentru a o face să dureze la nesfârșit.

A doua zi, nu înainte de a păstra un moment de reculegere la troița de la Universitate, loc care încă mai semnifica lupta cu totalitarismul comunist, regele a putut pleca, în fine, la Curtea de Argeș pentru a aprinde o lumânare la mormintele familiei sale. Chiar dacă la alegerile care au urmat imediat după această vizită PDSR a câștigat un procent însemnat din voturi și a putut guverna netulburat încă patru ani ajutat de partidele satelit (PRM, PUNR și PSM), prima vizită a regelui a fost, după multă vreme, și prima scânteie de speranță că în România vor veni vremuri mai bune. Mulți români se îndrăgostiseră la prima vedere iar dragostea aceasta le-a dat putere să reziste. Cumva speranța că „Monarhia salvează România” a dus la victoria CDR la alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996. Prima decizie a cabinetului Ciorbea a fost abrogarea deciziei din 22 mai 1948 prin care regelui Mihai i se retrăgea cetățenia. Restul, cum se spune, este istorie.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG