Linkuri accesibilitate

„Nu mai știu când și cum vom depăși această amorțeală și apatie”


Jurnalul săptămâna cu Vlada Ciobanu.

Născută în 20 octombrie 1988 la Chișinău. Licențiată în științe politice la Universitatea de stat din Chișinău. Master în mass-media globală și comunicare la Universitatea Warwick din Marea Britanie. A fost manager de programe cinci ani la un institut internațional de proiecte pentru tineret și cercetare a opiniei publice, și trainer în organizarea de campanii de advocacy, organizare comunitară, scriere și cercetare. Bloggeră, activistă, fundraiser și cercetătoare.

Luni

De dimineață, realizez că au îngălbenit frunzele. Îmi place toamna pentru că ne reamintește an de an că tot ce se sfârșește, reîinvie.

Pentru prima dată, sunt freelancer, adică pot să mă trezesc când vreau într-o luni dimineață, să procrastinez în voie, apoi să lucrez nopțile intensiv și cu grabă. Ca de obicei.

Pregătesc o cercetare și citesc mult zilele astea despre ajutorul financiar sau tehnic străin și cum afectează aceasta țările în dezvoltare. Mi-a atras atenția ideea despre capitalul uman implicat în proiectele străine. Ce ar fi fost dacă nu aveam banii ăștia dați gratis, iar tinerii erau forțați să își găsească un job bine-plătit sau mai degrabă să creeze noi afaceri și noi locuri de muncă? Sau ce făcea statul forțat să cheltuiască bani pe drumuri și apeducte? Se mai fura atâta?

Lectura sporadică și luatul de notițe din trei lecturi diferit îmi amintesc că trebuie să devin mai organizată. Un lucru pe care mi-l promit de vreo cinci ani. Sau zece.

Închei seara cu o discuție despre noi proiecte cu o bună prietenă din diasporă. Poate e timpul să începem ceva al nostru, dar să nu așteptăm salariul la sfârșit de lună?

Marți

De dimineață nu mă lasă gândul despre cazul lui Andrei Brăguță. Pe lângă un stat inexistent și un sistem de drept eșuat, mă sperie reacțiile oamenilor care sunt gata să facă justiție cu pietre în Piața Marii Adunări Naționale. O minoritate activă pe Facebook critică cu disperare, o majoritate copleșitoare își duce existența și rutina zilnică în liniște și ignoranță. Îmi amintesc de „Abatorul numărul cinci” al lui Vonnegut în care se spune:

"Nu există aproape niciun personaj în această poveste, și aproape nicio confruntare dramatică, pentru că majoritatea oamenilor din ea sunt atât de bolnavi și sunt doar jucăriile apatice ale unor forțe mari. Unul dintre efectele principale ale războiului este, totuși, că oamenii sunt descurajați de a avea caracter". (O traducere aproximativă)

Noi nu avem război, dar nu avem caracter. Iar eu nu mai știu când și cum vom depăși această amorțeală și apatie.

La amiază merg la părinți să îmi umplu rucsacul cu roșii suculente și miros de busuioc. Mama rezumă esența unui introvert într-o propoziție: ”Vlada, poți te rog să te scoți de pe număr favorit, oricum nu prea discutăm”. Nu a zis-o cu resentimente, mai degrabă cu resemnare. Mai privesc o dată grădina și mă gândesc că atunci când vor trece aventurile vieții, mi-oi lua o casă, voi crește roșii și voi depăna amintiri pe prispă.

Seara, pe balconaș, discut cu un bun prieten despre fricile care ne îmbolnăvesc și cum să ne învățăm să fluidizăm emoțiile și să fim mulțumiți de ceea ce avem și suntem. M-am gândit la toate experiențele pe care le-am avut și oamenii pe care i-am întâlnit, suma cărora am devenit. ”Ah, ce bine este să fiu eu!” Viața fără lucru în oficiu te face să te gândești la multe lucruri importante, dar ignorate.

Miercuri

După puțin lucru, citesc un articol despre cum statele-națiune ușor își pierd rolul. Avem tehnologii, avem orașe globale mai bine conectate și avem cetățeni globali. În așa o lume deschisă, orice stat trebuie să își trateze cetățenii ca pe niște clienți cărora le prestează servicii, iar cei din urmă, dacă sunt nemulțumiți, pot pleca oricând. Citesc despre orașe utopice libertariene și orașe din viitor construite pe apă, unde se vrea a fi testate noi forme de guvernare. Apare veșnica dilemă: să faci lucruri elementare, dar necesare, cu impact imediat sau să fii parte din acei idealiști care tind spre noi forme de guvernare, dar care nu ating deloc majoritatea acestui glob.

Am o întâlnire de planificare cu echipa Primăria Mea. Proiect început vreo doi ani în urmă, pe entuziasmul a șase tineri care au făcut voluntariat timp de un an și jumătate, lucrând câte 10-15 ore pe săptămână monitorizând deciziile din Consiliul Municipal și încercând să le facă mai pe înțelesul cetățenilor. Un voluntariat sănătos - fără diplome sau lumina reflectoarelor. Acești tineri mă fac uneori să mai las visele mele despre insule utopice și să lucrez la proiecte locale.

Seara mă văd cu un bun prieten care îmi zice că nu există speranță în Moldova. Deocamdată. Ne amintim că suntem aici pentru a fi fericiți, nu ca să salvăm anumite concepte culturale imaginare. Clientul este prea nemulțumit.

Joi

Mă trezesc pe la 6 cu vreo 15 gânduri paralele și nicio șansă de somn. La 10:00 mă pregătesc să monitorizez ședința Consiliului Municipal - o activitate pentru proiectul Primăria Mea. Să știe ei, consilierii, când se ceartă, că cineva îi urmărește. Poate le-a fi rușine. Ora 10:30, ședința nu începe. Cetățenii indignați povestesc despre construcții ilegale, iar consilieri hohotesc indiferent. Vin socialiștii. Ședința începe cu 35 de minute întârziere. Încetișor, speranța mea în viitorul orașului și în natura umană se diminuează. Replici acide și discuții despre nimic. Până la urmă, ședința este amânată pe o perioadă nedeterminată. Cum să facem din Chișinău un oraș competitiv cu așa atitudine?

Merg spre bazin. Am găsit în sfârșit ora la care pot înota singurică în voie. În drum, trec pe lângă liceul de muzică Rahmaninov și mă opresc să ascult bucățele de repetiții. Mă gândesc oare câți din noi au vrut să fie muzicieni, pictori sau actori, dar părinții anilor 90 ne-au spus că o să murim de foame și trebuie de făcut drept, economie sau științe politice. Suntem învățați să facem bani să supraviețuim sau să impresionăm, iar apoi creștem cu un gol în suflet despre ce am fi putut deveni.

În timp ce număr ”275 de metri” și scot capul din apă să prind niște aer, se aude la radio: ”de ce să mergi la Paris, dacă îl aducem aici, acasă”. Mă gândesc ce poate fi: vreo stradă pietonală, vreun monument de artă publică, vreo expoziție de pictură? Nu, este vorba de o casă de sărbători nouă. Se pare că la asta ne pricepem cel mai bine: la a construi case de sărbători.

Seara, pentru prima dată în această săptămână, am discutat cu tineri care zic că în cinci ani se văd în Moldova. Șanse mai sunt!

Vineri

Orice moldovean care pleacă sau care vine în vacanță are setul de activități tradiționale: analize, medici, dentist, frizerie și manichiură. Încep și eu vizitele la medici. A ieși din centrul capitalei, înseamnă a ieși din zona de confort și a te ciocni de realitatea țării în care locuim. Vânzători ambulanți, bătrânele care vând câteva fire de usturoi, pe-aici niște pește, pe-acolo niște haine.

Un bătrânel cu o cârjă și pantofi rupți și cu o privire de vreun fost profesor, iese vânjos din troleibuz. Ce îi face pe acești oameni să meargă curajos prin viață? Mă gândesc la noua generație, adică la mine, cu atât de multe experiențe, confort și oportunități, dar oricum vrem mai mult și avem această umbră constantă de nemulțumire.

Septembrie a fost de multe ori o lună a schimbărilor. În 2012 am plecat la master, în 2013 - mă întorceam plină de speranță. În 2014 - ascultam cântecele despre plecare. Nu regret că m-am întors după studii, mi-am făcut prieteni valoroși și am învățat tare multe. În același timp, pentru a aprecia ce ai, e bine uneori să pleci, apoi, eventual, să te mai întorci. Apoi, să faci asta din nou, pentru a aduna acele amintiri de depănat pe prispa cu miros de busuioc.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG