Linkuri accesibilitate

„Nu ne putem cu toții transfera cu traiul în Italia sau unde e mai bine. Avem multe de făcut la noi acasă!”


Claudia Partole
Claudia Partole

Jurnalul săptămînal al scriitoarei Claudia Partole.

Claudia Partole, s-a nascut la 14 iunie 1955, satul Cotova, raionul Drochia. Studii: Universitatea de Stat din Moldova, facultatea filologie (ziaristică). Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România.

Creaţie literară: „Păsări suntem când ne naştem”, „Eu sunt” (poezie); „O clipă” „Copilul din colivie” (proză); „Unde eşti, Iren?” (dramaturgie); „Îmblânzirea câinilor” (jurnalul unei experienţe onirice), „Viaţa unei nopţi sau Totentanz” (roman), „Ultima amantă” (nuvele), „Trandafirul pustiului” (roman).

Premii şi menţiuni: Premiul Ministerului Culturii pentru dramaturgie; Premiul Salonului Internaţional de Carte pentru Copii; Diploma de Onoare IBBY; Premiile: Ion Creangă; Otilia Cazimir (România); Premiul Uniunii Scriitorilor (Moldova) pentru proză. Medalia EMINESCU.

Luni

7 gustar… Am senzația că mă uit într-o oglindă retrovizor. Văd ziua și clipa care încearcă să mă ajungă din urmă. Acum, bunăoară, rebobinez filmul cu popasul meu în Italia. Mă copleșesc două imagini care se suprapun, deși e imposibil: spațiul în care viețuiesc, zis Republica Moldova și Peninsula italică. Gândul îmi aruncă întru relaxare o glumă nu prea haioasă. Cineva de-al noștru întreabă: „Când îi vom ajunge din urmă pe italieni?” (de fapt, în glumă e vorba de niponi, dar e valabilă și varianta cu italienii!) I se răspunde: „Niciodată, chiar de ne-ar alerga în întâmpinare…” Asta e impresia care-ți rămâne în memorie după

Nu ne putem cu toții transfera cu traiul în Italia sau unde e mai bine. Avem multe de făcut la noi acasă! ...

ce vizitezi o țară precum e Italia, cu istoria imprimată pe chip, cu cetățeni respectați, protejați și cu siguranța zilei de mâine… Dar nu ne putem cu toții transfera cu traiul în Italia sau unde e mai bine. Avem multe de făcut la noi acasă! N-ar fi corect și nici logic. Nu poate să plece toată lumea. Apoi, și cetățenii țărilor cu traiul avansat au trecut cândva prin aceleași greutăți, dar și-au construit casa lor și acum se simt confortabil. Noi, cine ajungem, plecând de acasă? O fostă profesoară, acum badantă, mi-a mărturisit: „Stabilită aici, niciodată nu mă voi simți acasă, iar marea dramă este că și acasă, când revin, mă simt străină…” Tristă constatare!

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:11:29 0:00
Link direct

Subiectul care mă urmărește de ani de zile: migrația!, mă ademenește din nou. A câta oară mă întreb: care va fi impactul, consecințele: vom învăța lecția risipirii în lume și vom reveni sau vom alege contopirea cu alte neamuri și ne vom pierde identitatea… Nu cumva repetăm exodul altor popoare? Aici e binevenită opinia profesorului Virgil Mihăilescu, care în cartea sa „De ce este România astfel?” face o disecare acestui fenomen, concluzionând: „Migrația a fost un proces simbolic necesar, prin care au trecut mai toate naţiunile…” Adevărat! Dar, cu un verdict dureros, mă surprinde un tânăr care, într-un interviu, declară: „A reveni în Rep. Moldova, e precum te-ai sinucide…” Nu am replică! Atât pentru azi… Selectez „Iarna” din Anotimpurile lui Vivaldi, pentru a mă răcori, și peste gândurile-mi cade calm cortina nopții.

Marți

E miezul zilei. Încă n-am ieșit din găuoace. Mai e a mea, deși toate ne aparțin provizoriu. Simt o ciudată stare pe care o consum momentan, aspirând-o nu doar cu privirea, dar și cu mintea-mi de călător neogoit. Subconștientul îmi consideră impulsul o dorință de a mă transfera într-un alt timp, într-o altă existență, într-o altă entitate… Și ajung să mă uit la toate cu ochii unui străbunic de-al meu - Nică Partolea, proverbial prin felu-i filosofic de a interpreta lumea și de a-și trăi veleatul. Avea turme de oi, cai, prisacă, livadă. Avea familie (altfel, nu apăream eu!). Tot ce-și dorea, avea! Nu simțea necesitatea să iasă din spațiul în care venise pe lume. Nici până la târgul din vecinătate nu se ducea. „La ce bun, zicea el, când am de toate. Să ascult gura spartă a lumii și să-i văd sărăcia scoasă de vânzare…” Ducea un trai sedentar. În schimb eu, strănepoată neastâmpărată ce sunt, i-am trădat crezul și

Cel mai frumos loc de pe pământ e orașul amintirilor. Mi-l clădesc, grăbindu-mă încet...

colind lumea. Sunt ca broscuța călătoare din poveste! Doar că mereu revin acasă. Și, oriunde m-aș duce, simt o chemare, un dor lăuntric. Chiar dacă știu că ar putea să-mi fie mult mai bine altundeva… Cineva a spus că cel mai frumos loc de pe pământ e orașul amintirilor. Mi-l clădesc, grăbindu-mă încet… E noaptea eclipsei de lună. Îi urmăresc metamorfozarea prin geam, ascult „Sonata lunii” și mă gândesc că și cei plecați de acasă sunt vegheați de aceiași aștri…

Claudia Partole în studioul Europei Libere la Chișinău
Claudia Partole în studioul Europei Libere la Chișinău

Miercuri

Aseară în vis eram într-o cetate ovală din care nu se putea ieși. M-a salvat un glas… Posibil era străbunul meu, care-mi ocrotește rădăcinile ce mă leagă de această lume. Cu gândul la el, conștientizez că timpul e o apă curgătoare. Acei din ieri, nu mai sunt azi și cei care suntem acum, nu vom fi… Mâine! Dar cum e acest acum - aici? Ce vom transmite noi din cele moștenite?

Cetatea menită neamul meu acum are ușile vraiște deschise...

Întrebări care mă macină, dar nu aflu un răspuns bine conturat. Ba, ajung să judec exact ca străbunul: „La ce aș colinda lumea, când o am pe a mea?”… E o filosofie a consolării?! Cetatea menită neamul meu acum are ușile vraiște deschise. Mai multă lume pleacă decât revine, iar acei care iau locul celor plecați sunt fie din neam străin, fie lipsiți de interesul de a salva ruinarea fortăreței. O devastează! Spațiul menit a fi invincibil și dotat cu tradiții străbune și credință față de moșie - mai ieri, e tot mai pustiit. Iar procesul de evadare, de fugă de acasă pare atât de firesc, încât e luat drept binecuvântare în loc de testare a rezistenței… Nu întâmplător, tot mai des, se cutremură pământul. E un avertisment apocaliptic și faptul că, într-un capăt al lumii seceră focul, iar în altul apele înghit vieți omenești…

Aici, la noi, șochează privirea peisajul contrastelor și al dezmembrării. Unii se îmbogățesc peste noapte, în timp ce alții sărăcesc ca la cazinou. Și prețurile la serviciile comunale, la carburanți, la produsele alimentare saltă acrobatic. Doar aerul nu se vinde… Iată, îl aspir! E iarăși seară… Vecinii n-au curajul să intre în apartamentele înfierbântate. Stau până după miezul nopții și discută, ca lângă vatra încinsă, despre lipsuri și necazuri, dar și despre pensiile și averile exagerat de nemodeste - declarate și nedeclarate, ale guvernanților pe care ei i-au ales… Ascult miezonoptica zilei până adorm. „Dacă ți s-ar propune un million, ai trișa?…” Tresar speriată de coșmarul retoric…

Joi

Ascult muzica la baletul „Micul Prinț”. O superbă simbioză a celor mai frumoase creații clasice! Imaginația-mi zburdă… Colind iarăși Italia, țară pe care o visam cândva și pe care azi am invadat-o... Revin la realitate, acasă, și parcă aș sta cocoțată pe genunchii bunului meu, înșiruindu-i ca pe niște nestemate cele văzute și adunate în străinătate. Mă ascultă neîncrezător și crucindu-se de schimbarea la față a lumii… „Ce e cu oamenii care-și iau lumea-n cap și se duc nu se știe unde?

Când și de ce a început acest exod? Cu siguranță, atunci când oamenilor gospodari le-au fost retezate rădăcinile, apoi aripile, când li s-au confiscat averile adunate prin trudă, pământurile moștenite, după care au fost mânați ca la turmă – în colhoz, de rând cu cei care nici nu aveau și nici nu doreau să aibă, căci a avea înseamnă a munci pentru a păstra și înmulți ceea ce ai… Mulți au fost duși departe de casă și neam, în Siberia… Astfel a fost dezmoștenit devotamentul pentru cele sfinte. De unde să aibă tinerii de azi dragoste față de pământ, cum aveau părinții lor? Când omul e privat de acest sentiment, seacă totul în el și ramurile i se usucă… Așa ar medita, ca un profet naiv, străbunul meu, lămurindu-și întâmplările dramatice ale neamului său și al meu. L-aș completa: „Astfel ne-a fost atrofiată memoria!…” Căci „memoria este scheletul societății omenești, citez din afirmațiile filosofice ale Anei Blandiana, și în măsura în care memoria este distrusă, societatea devine un fel de monstru moale, dezarticulat, remodelabil după dorința oricât de criminală a celui mai puternic…” Și, iată: „Trăim catastrofe și tragedii cu un obositor sentiment de deja-vu, ca și cum ni s-ar fi dat o istorie second hand…” Cum să nu fiu de acord cu aceste spuse? „Dacă ar fi fost creată de poeţi, lumea ar fi arătat cu totul altfel…” Căci proza vieții e debordantă… Știrile îmi sfredelesc timpanele: „Doi tineri s-au înecat”; „O tânără a fost violată…”; „Câțiva demnitari sunt cercetați pentru abuz în serviciu și, dacă le va fi dovedită vina…” Sancta simplicitas! Reglare de conturi, când deșertăciunea se răzbună…

Vineri

Spulber ultimul regret că, după căderea Cortinei de fier, nu am luat calea băjeniei. M-aș simți vinovată în fața acelora pe care i-am implorat, și nu o dată, să susțină o persoană sau un partid anume, ca acum să mă aleg cu reproșul: „Am crezut în ei! De ce ne-au uitat?…” Vorbele lovesc în mine din exterior, dar și din lăuntrul meu. Simt pe conștiință culpa complicității la furtul miliardului. De ce? Parcă eu aș rupe din felia sărmanilor pentru a cârpi anteriul lui Arvinte… Și dacă plecam?! M-aș fi uitat la cei rămași acasă ca la niște neputincioși? Ca la condamnați sau damnați? I-aș privi de sus, compătimindu-le situația de sclavi ai unui stat capturat și corupt… Nu știu!

Pe drum, la întoarcere din Italia, am încercat să înțeleg motivul celor câteva cazuri cutremurătoare ce se reflectă în oglinda reverber a unei realități monstruoase. Mă întrebam: ce l-a făcut pe bărbatul, soția căruia s-a întors din străinătate unde a muncit, să-și măcelărească întreaga familie și pe sine? Cine e vinovatul tragediei care a înfricoșat peninsulă: fiul și-a ucis cu bestialitate mama… Ai noștri! Au plecat în căutarea unei vieți mai frumoase… Ce ni se întâmplă - acelora de aici, dar și celor ajunși departe de

„Non voglio andare in Moldova, mi piace Italia!”...

casă? Meditam acompaniată de ciripitul zglobiu al copiilor care veneau să-și viziteze bunicii. Vorbeau doar în italiană. Un puști s-a revoltat, când mamă-sa l-a rugat să-i răspundă în „moldovenește”, ca astfel să se antreneze pentru comunicarea cu rudele. „Non voglio andare in Moldova, mi piace Italia!” Auzeam aievea șoapta Micului Prinț: „Ochii nu văd esențialul – inima!”

Sâmbătă

Îmi zic: „Gata! Nu mai plec nicăieri! O să mă uit la lume din cetatea mea, ca să mă înțeleg mai bine și neamul să mi-l cunosc…” Mai aproape voi fi și de străbunul care, devotat moșiei sale, și-a creat un univers, asemeni marelui filosof Kant. Acesta, se spune că, întreaga-i viața a trăit în Konigsberg, dar de acolo a citit în Cartea Lumii până în profunzimile ei și a explicat-o mai competent decât marii călători... Îmi promit! Iar promisiunile de sâmbătă sunt binecuvântate și de Sfânta Duminică.

XS
SM
MD
LG