Născută în 13 Noiembrie 1962 la Chișinău. Studii la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu. Doctor în științe medicale, cardiolog-pediatru de categorie superioară la Centrul Mamei și Copilului. Conferenţiar universitar, catedra de pediatrie.
Luni
Așteptarea. Nu am putut să dorm noaptea asta. O avalanșă de emoții și gânduri care m-au copleșit în totalitate. Apropo de nopți... Trebuie să recunosc, că în ultima lună nu am prea dormit. Am stat în preajma fiicei mele, în așteptarea nașterii îngerașului familiei, un miracol, o creație divină, survenită ca o binecuvântare din cancelaria supremă pentru întreaga familie. Nu știu de ce, dar doar acum am sesizat, în tot sensul cuvântului, că ultima lună de așteptare a fost o perioadă încărcată nu doar fizic, dar preponderent psihologic. Așteptarea mi s-a părut lungă și scurtă, în același timp. O stare în afara timpului și detașată de cotidianul obișnuit. Discuții, sfaturi, cuvinte calde și mărturisiri sincere de la rude, prieteni, colegi... Dragii mei, dacă ați ști, cât de mult m-au susținut și încurajat cuvintele și gesturile voastre frumoase! Am conștientizat că gândesc cu sufletul, fiindcă viața socială și profesională din jur mă preocupă mult mai puțin. Deci, există viață independentă de cotidian, atunci când stai față în față cu tine însuți. Tot ce am acumulat pe parcursul vieții este trecut prin sita timpului. Existențialul întruchipat – ce transmit urmașului? Revelație acută, așa aș putea să zic. Așteptarea. Timpul. Prea încet, o lună echivalată cât celelate opt. E timpul pe care l-am urmărit anterograd - viața contra cronometrului obișnuit, atunci când nu știi cu certitudine când se va produce EVENIMENTUL. Acum?? Încă nu. Nu în noaptea asta.
Marți
Mergem la doctor la un control de rutină săptămânal. Să ne spună el dacă sînt prezente semne că bebe vrea să vină. Mă uit în ochii lui, ascult atent verdictul, și imediat aud cum mi se zbate inima tot mai rapid. Apoi îmi dau seama că de fapt sunt bătăile inimioarei bebelușului, în monitor.. Cred că inima mea a încercat să bată în același ritm cu inima lui. Mă iau în mâni, pentru că mă privește fiica Veronica. Trebuie să fiu puternică și calmă, cât pot de calmă. A fost un dialog dintre inimi. Asta aș vrea să cred. Ce senzații de comunicare nonverbală de nedescris! Revenim la realitate. E foarte drăguț doctorul. Face măsurările repetat. Apoi discutăm în limbajul medicilor asupra stării de sănătate a fătului și a mamei. Toți indicatorii sunt buni de pe poziții medicale. Și nu sunt motive de îngrijorare. Perfect medical, dar când mă uit la fetița mea, mi se face inima ca un purice și devin doar mamă instantaneu, nu mai sunt doctor, adică aș vrea doar să-i ușurez mersul sarcinii pe ultima sută de metri, s-o mângâi, s-o strâng în brațe, să preiau greul...dacă aș putea. Ce situație inedită: mamă și fiică și în același timp două mame puse în situații, calificate cred drept intuitive, când e vorba de instinctul matern protectiv. Înțeleg și cedez în favoarea vieții noi, în fond numai unul Dumnezeu le știe cel mai bine. Pentru mine cum rămâne? Un moment de reflecție interioară: nu contează ce spun alții, contează ce facem noi în situația dată. Rămânem în așteptare.
Miercuri
Noaptea am trăit zilele anterioare și am încercat să explic trăirile și sentimentele momentelor perioadei de așteptare. Deschid un volum de versuri cu titlul „Crisalida”. Autoarea e o studentă de-a mea, Ana-Mihaela Nuța. E o revelație pentru mine acest volum. Noi încercăm să transmitem meseria, dar cine se ocupă de sufletele tinerilor? Ce frumos spune ea în poezia „Placebo”: „Fiecare sunet este un început”.... Mă bucur că generația tânără va avea viitor. Am și eu un mic merit , din moment ce am fost onorată cu un exemplar de versuri. A mai rămas ceva neanalizat? Întrebare: Oare se poate pune preț pe oportunitatea de a trece, oră cu oră, pas cu pas, orice trăire a scumpei mele fetițe. Acum îmi dau sema că fetița mea e mult mai matură decât poate aș vrea eu să fie. Se spune că copilul e mult mai apropiat de mamă în primii cinci ani de viață. Așa este. Dar dacă stau să mă gândesc, acum suntem de fapt mult mai aproape biologic și spiritual: avem timp suficient să depănăm toate momentele din viețile noastre anterioare evenimentului - sarcina mea cu ea, momentul nașterii, copilăria, adolescența, studiile la liceu, facultatea, dragostea și căsătoria, fericirea prin care am trecut împreună când am aflat că a rămas însărcinată...Momente firești, din care încercăm acum să pipăim subtilitățile și impactul substanțial al fiecărui episod. Nimic neobișnuit în viziunea multora, dar pentru noi e important cum știm să trăim aceste momente irepetabile. În fond încep să simt ca o „câtime”, o verigă din lanțul vieților celor dragi, responsabilă de continuitatea ramuriilor arborelui genealogic. Patetic spus, dar așa mă simt. Mă întrerupe din gânduri telefonul. E 23.15, cine să fie? Soțul meu Boris, doctor si el. Nici viitorul bunel nu are somn, sărmanul. „Când să vin și eu să vă susțin?” mă întreabă. Ce drăguț și plin de emoții. Se simte singur. „Când poți și consideri de cuviință” îi răspund. „Păi tu sa-mi spui”...Oricând e bine. Cât de interesantă este psihofiziologia într-un cuplu: energia emoțiilor, și probabil a gândurilor, se transmite independent de distanțele ce ne despart, la nivelul subconștientului suntem mereu alături și purtăm un dialog continuu.
Joi
Dimineața a trecut repede. Curățenie, bucătărie, cumpărături. Avem noroc că, în pofida calendarului, timpul de afară e agreabil, mai rece ca de obicei. Și la un moment dat s-a mișcat neobișnuit puiuțul din burtică...Acum? mai așteptăm să se repete momentul...Nu revine, deci, nu acum. O conving pe Veronica să se retragă în dormitor, să se odihnească. Are nevoie de odihnă și puteri. De ar ști ea de câtă putere fizică, rezistență și răbdare are nevoie o mamă. E pregătită. Fiica mea e mult mai deșteaptă decât mine, mă refer la mine când eram însărcinată cu primul copil. Degeaba eram studentă la medicină, credeam că viața este așa, cum e scris în cărțile de la școală și facultate. Toată lumea e competentă și își face treaba, ca și mine, care umblam la cursuri până la ultimul minut până la naștere. Este ceva divin și în optimismul naiv al tinerilor. Dumnezeu are grijă de ei. Cu gândul la Domnul, am trecut și pe la biserică. Ne-am rugat cum am putut. Mi-a plăcut locașul, se simte un aer de istorie a neamului, are pereții - atinși de regimuri ateiste - în renovare. Mi-a trecut prin minte: ce frumos ar fi să se facă și botezul aici. Mi-au dat lacrimile. Mă întrebă Veronica de ce plâng? Nu pot să-răspund. Ciudat. Eu de regulă întotdeauna am un răspuns. Ea insistă, se teme că-i ascund ceva. „Te simți bine? Ceva cu tăticu' ?” Draga mea, cât suflet ai... Nici nu știi cât de fercită am fost în acel moment să constat că am crescut un copil cu suflet mare și frumos! Și copulul ce va urma are mare noroc, sunt sigură că vei fi o mamă excelentă, mult mai bună ca mine. Așa e normal, și așa va fi. În această perioadă l-am cunoscut mai aproape și pe ginerele meu. L-am văzut mult mai matur, e deja intrat în rol de tată. E atât de tandru cu fiica mea, vorbește duios și calm, aplanează toate ieșirile emotive firești. Arde de nerăbdare să se nască fiul. Îi sclipesc ochii și fața iradiază când vorbește despre viitorul copil. Îmi crește inima, uitându-mă la copii mei. Sunt atât de fericită că Dumnezeu m-a îndrumat să stau cu ei în această perioadă și să profit din evoluția relației lor, o transformare splendidă, pe care o savurez din plin. Pentru orice eventualitate facem geanta și-l sunăm pe bunel ca să pornească în călătorie spre noi. Poate apucă și el din trăirile noastre de așteptare, să se bucure de clipele care, de fapt, cimentează familia noastră pe ani buni înainte. Cu Doamne ajută!
Vineri
Primele emoții de bunică? Nu aș putea să le pun în cuvinte. Eram ca într-un vis. Nu pot să nu scriu decât câteva cuvinte: s-a născut nepoțelul!!! Senzații și emoții de nedescris. Cred că am nevoie de timp ca să pot verbaliza starea sufletească resetată, produsă odată cu venirea pe această lume a odorașului nostru scump!!! Gânduri și emoții dezordonate. Eu, care am avut atât timp să mă pregătesc, să mă mobilizez ca să fiu utilă la locul și momentul potrivit evenimentului! I-am auzit inima bătând, i-am văzut și pozele din imaginile la examenul de ultasunet. Dar viața e alta! Nici o mașinărie nu poate reda divinitatea nașterii omului și, eventual, aș vrea să cunosc pe cineva, care la prima întâlnire cu copilul sau nepotul nou-născut ar putea să se laude cu un comportament și cu un discurs potrivit momentului. Există așa ceva? Cu luciditate îmi vin doar primele impresii când l-am văzut pentru prima dată: boțul de aur înfășat, fixat leger în brațele neonatologului. Bine ai venit, bobocelule!! Din inhibiție pun mâna pe telefon, mintea mea vrea să imortalizeze momentul. Mi-au dat lacrimile, nu mai văd ce pozez, imi tremură mâinile. Ginerele meu discută cu doctorița. Ea ne spune că e timpul să-l ducă în salon pentru a-i face toate măsurătorile. Noi am rămas sa-l privim prin geam, alături cu ceilalți bunei și tătici fericiți, fiecare cu ochii ațintiți la leagănul odorașului. O atmosferă îmbibată de bucurie și fericire omenească unică. Tot ce este în afară nu mai contează... Încă o zi din viața mea, dar calendarul personal are alte măsurători din 16 iunie – îmi număr anii în zilele de viață ale lui Victoraș. Eu așa îi zic: Victoraș-Auraș. Am și un cântecel de leagăn pregătit special pentru el. O să i-l cânt ca să audă numai el. Va fi o legătură spirituală dintre noi, sper pe toată viața. Asta mi-o doresc, să-i transmitem tot ce este mai bun din arborele nostru familial. Cu Doamne ajută!!