Linkuri accesibilitate

„Italienii merg la psiholog, noi moldovenii mergem la cumetri”


Jurnalul săptămânal cu Maria Gîra.

S-a născut la 6 Noiembrie, 1956 în satul Pîrjolteni din raionul Călăraşi. A făcut studii la Colegiul de medicină din capitală. A lucrat peste 30 de ani la Centrul medicilor de familie din sat în calitate de soră medicală. Din cauza grijilor a trebuit să plece peste hotare. A petrecut în Italia 11 ani. A revenit acasă în urmă cu patru ani şi de atunci nu a mai plecat din sat. După ani s-a regăsit acasă.

Luni

Mă trezeşte în zori privighetoarea. Cel mai mult la ţară îmi place cântecul păsărilor! Îmi dă puteri şi credinţă în ziua care vine. E şase dimineaţa şi îmi sun feciorul cel mai mic care pleacă să susţină un examen la Bucureşti. Dacă îl trece cu brio, va putea proiecta şi în România. E inginer de meserie. Îi spun: „Drum bun şi succes, dragul mamei”. Cu inima împăcată, îmi trezesc bărbatul. E adevărat, mă dor picioarele, şalele, palmele, dar mulţumirea că lângă acest om am crescut doi feciori gospodari mă face să mă simt împlinită. Acum nu ne-a rămas decât să ne bucurăm de roadele muncii noastre. Ziua a trecut pe nerăsuflate – am muncit prin grădină şi am mâncat căpşuni pe săturate, exact ca în copilărie. În fiecare zi îmi amintesc de cei peste 11 ani munciţi în Italia. Nu regret că am plecat. Regret că în toţi aceşti ani nu am fost la Verona să văd balconul Julietei şi nici gondolele din Veneţia.

Marţi

M-a trezit cu noaptea-n cap feciorul cel mai mare, Petru. Revine dintr-o deplasare din ţara vecină, Ucraina. Deşi e aşezat la casa lui, îmi fac griji pentru el ca în copilărie. Pentru mine tot băiatul mamei a rămas. Mă strădui cât mai des să discut cu copiii mei – este exact ce mi-a lipsit mie cât am fost lângă părinţi. Tata şi mama erau prea ocupaţi ca să schimbe o vorbă cu mine. În trecut se credea că este de ajuns să îţi hrăneşti şi să-ţi îmbraci copiii. Hrana spirituală nu conta. Mi se pare că a fost o mare greşeală. A crescut o generaţie lipsită de dragoste, cu un suflet schilodit. Acum încerc să le ofer baieţilor mei ceea ce nu am avut – iubire şi comunicare. Doar asta rămâne, restul e trecător.

Miercuri

Planific de dimineaţă să vin la Chişinău, unde îmi sunt stabiliţi ambii feciori. Dar micile probleme cu sănătatea nu mă lasă să ies din ogradă. Îmi dau seama abia acum că noi, moldovenii, avem o problemă. Nu prea ştim să avem grijă de sănătate cât suntem mai tineri. Nu prea am făcut sport, nu am fost educaţi să ne alimentăm corect. În Franţa, o femeie ajunsă la vârsta înţelepciunii a devenit Prima Doamnă. În Republica Moldova la această vârstă te apuci să-ţi faci abonament la doctori. Dau a lehamite din mână şi merg la buna mea vecină, cumătra Nadea. Mare noroc am de ea. Îi spun toate grijile şi bucuriile. Italienii merg la psiholog, noi moldovenii mergem la cumetri. Cu tendinţa de a avea 99 de cumetri nu riscăm să suferim de depresie.

Joi

Azi îmi văd nepoţii: pe Bianca şi pe Dragoş. Vreau să le îndeplinesc orice dorinţă. Mergem împreună la pizzerie. Îmi place să petrec timpul cu ei, după orice astfel de întâlnire întineresc cu zece ani. Ambii se laudă că au încheiat anul şcolar doar cu nouă şi zece. La acest capitol cred că îmi seamănă mie - bucăţică ruptă. Mă întristează că astăzi copiii stau prea mult în faţa computerului şi a televizorului. Pe vremea când eram eu de vîrsta lor hoinăream dealurile în lung şi în lat. Eram fericită când părinţii mă lăsau să mă joc cu ştiuletele de porumb. E adevărat că astăzi computerul şi internetul oferă copiilor foarte multă informaţie însă aceasta este lipsită de emoţii. Cresc o generaţie de roboţi: perfecţi dar fără sentimente. Aici cred că intervine rolul buneilor. E de datoria noastră să-i motivăm să petreacă tot mai mult timp la aer liber.

Vineri

Ziua veştilor bune! Aflu că Vitalie, feciorul cel mic a susţinut cu brio examenul de la Bucureşti. Urările mamei i-au purtat noroc. Îmi sun soţul să-i dau vestea cea bună. S-a bucurat şi el. Am trecut împreună prin multe greutăţi, însă îi mulţumesc Domnului pentru toţi anii pe care ii trăim alături. Au fost timpuri când a trebuit să lăsăm casă şi masă şi să luăm calea pribegiei, însă nu am lăsat mâinile în jos şi nu ne-am dat învinşi de greutăţi. Da, am fost susţinuţi şi de neamuri. Mă gândesc acum la mătuşa mea Maria. Are 74 de ani, însă energie cât pentru 20. O secundă nu stă pe loc. Şi astăzi coace cuptoare cu pâine. Cred că datorită muncii şi bunei dispoziţii a ajuns la această vârstă onorabilă. Concluzia săptămânii? Să nu ne plângem pe viaţă şi să muncim mult şi cu dăruire de sine.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG