Linkuri accesibilitate

Nu sunt nici comentator politic – deşi, volens nolens, mi se mai întâmplă uneori să reacţionez în scris la evenimentele zile, drept care numele unor bărbaţi de stat, de la noi sau de pe mapamond, apar în paginile mele, cu semnul plus sau minus –, nici, cu atât mai abitir, nu-s comentator sportiv – şi iarăşi, am „comis” texte despre meciuri de fotbal sau partide de tenis (dar nu se compară, ultimele, cu comentariile în cunoştinţă de cauză ale lui Cristian Tudor Popescu, pe care le ascult din când în când la RFI-România) –; sunt însă un suporter necondiţionat al ideii însăşi de competiţie, idee întruchipată cu naturaleţe de… aceste două feline tinere din imaginea de mai jos.

Or, în ultimele săptămâni, am avut parte de atâtea competiţii, unele trecând din mers în confruntări dure, încât e musai să le evoc: cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale din Franţa, competiţie care a dat peste cap vechea ordine politică, eliminând din faza finală cele două partide – Socialist şi Les Républicains – care au guvernat cea de-a V-a Republică în ultimele decenii;

  • cele două manşe ale semifinalelor Champions League, dintre eternele rivale Real Madrid şi Atletico Madrid, pe de-o parte, şi Juventus Torino şi AC Monaco, surpriza actualei ediţii, pe de-alta, cu rezultatele pe care le cunoaşteţi deja (în marea finală de la Cardiff, se vor înfrunta – după cum era de aşteptat – Real Madrid şi Juventus Torino);
  • nu în ultimul rând, de data aceasta cu referire la spaţiul nostru, cele două sărbători într-una şi aceeaşi zi, de 9 mai, Ziua Victoriei & Ziua Europei, expresie a ceea ce istoricii numesc „războiul memoriei”.

Mă opresc aici, chit că lista ar putea fi mai lungă. Pornisem de la ideea însăşi de competiţie, ceea ce presupune să-ţi asumi riscul unei eventuale înfrângeri, dar şi – în cazul unei victorii – destinul unei consacrări care te va marca pe viaţă, nu neapărat în felul în care ţi-ai fi dorit. Mă gândesc la Eugen Ionescu, autorul volumului critic Nu, care într-o zi de 11 mai 1950 asista la premiera piesei sale Cântăreaţa cheală, într-o sală mică (nici 20 de spectatori, majoritatea cunoştinţe şi prieteni), scoasă după doar 16 reprezentaţii din repertoriu, dar care, montată apoi la teatrul la Huchette, în 1952, nu va mai coborî de pe afiş până-n ziua de azi, fiind de departe cea mai jucată piesă franceză contemporană. Se ştie, Avangarda sfârşeşte în Academie – ceea ce i s-a şi întâmplat lui (de data asta, transcriu numele în franceză) Eugène Ionesco, din 1970 membru al Academiei Franceze.

Legenda spune că titlul piesei a venit spontan, în timpul unei repetiţii – un actor a pronunţat „la cantatrice chauve” în loc de „l’institutrice blonde” (unde dai şi unde crapă, vorba vine!), Ionesco n-a făcut decât să lovească (As!) mingea ridicată la fileu. La cea de-a 67 aniversare a Cântăreţii chele, şi urmând logica absurdului (acum, unul dintre canoanele culturii universale), mi-am zis că, dacă unele persoane chelesc cu timpul, Cântăreaţa e musai să se… împăroşeze!

XS
SM
MD
LG