Linkuri accesibilitate

Pe la începutul anilor 1980, regretatul filosof politic francez de origine greacă Cornelius Castoriadis scria despre transformarea despotismului ideocratic leninist din URSS într-o stratocrație, deci un regim în care armata (nu partidul) deține puterea reală. De la sovietologii cei mai rafinați la autorii de best seller-uri politico-polițiste, imaginea Uniunii Sovietice ca un stat bazat pe forța armelor era dominantă. Este așadar un motiv de reflecție cum a fost posibilă prăbușirea acestui colos militar. Ce forțe au acționat pentru năruirea imensului eșafodaj tehnologic al unei armate ce-și proiectase forța globală pînă în Africa, în America Latină și în atâtea alte îndepărtate zone.

Grație fostului reputat analist (și fost general american în rezervă) William Odom (1932—2008) și cărții sale de peste 500 de pagini, Collapse of the Soviet Military, apărută în anul 2000 la Yale University Press, am putut afla un răspuns convingător și coerent la aceste întrebări. Ea oferă un inepuizabil tezaur de informații și interpretări legate de colapsul forței militare sovietice.

În viziunea lui Odom – fost director al respectatei National Security Agency, un timp atașat militar la Moscova și apoi director al studiilor de securitate națională la Hudson Institute –, timp de decenii Armata Roșie a reprezentat, într-adevăr, stâlpul de rezistență al regimului bolșevic, instrumentul privilegiat în exercitarea rolului de supraputere al URSS. Ceea ce notează autorul american este cât de rapid s-a produs dezagregarea acestei formidabile instituții în anii lui Gorbaciov, topită asemeni „gheții primăvăratice în râurile arctice ale Rusiei”.

Cum a fost posibil aceste lucru? Care sunt cauzele directe și indirecte ale prăbușirii angrenajului militar sovietic? Cu sagacitate și bazându-se pe izvoare informaționale de primă mână, Odom recapitulează momentele principale ale evoluției rolului armatei în regimul sovietic. El insistă astfel asupra importanței acestei instituții nu doar în acțiunile internaționale, ci și în menținerea pe bază deopotrivă de constrângere și disuasiune a unității imperiului colonial numit Uniunea Sovietică. În anii lui Hrușciov și Brejnev, investițiile militare ajunseseră la cifre astronomice, iar forțele armate sovietice deveniseră probabil cele mai puternice din lume. Ele erau conduse de o echipă de mareșali și generali convinși că un război nuclear poate fi câștigat și că utilizarea armei nucleare este profitabilă din punct de vedere militar.

Lucrurile se schimbă dramatic în anii ’80, când dintr-un factor de susținere a sistemului, armata devine un element paralizant și chiar coroziv. Corupția generalizată a perioadei brejneviste are efecte catastrofale în rândul elitei militare. Decizia politică de intervenție în Afganistan, adoptată de un grup de birocrați decrepiți incapabili a înțelege ceva din implicațiile unui potențial prelungit război de gherilă, avea să ducă la un total naufragiu de prestigiu al Armatei Roșii. Ambițiile lui Gorbaciov de accelerare și modernizare economică se ciocneau astfel direct cu viziunile tradițional-imperialiste și expansioniste ale vârfurilor militare. S-a ajuns astfel la decizia critică de reducere a cheltuielilor militare, precipitată și de convingerea noii echipe diriguitoare că rivalitatea strategică cu Statele Unite crease o povară economică insuportabilă pe lungă durată. Eforturile lui Gorbaciov de destindere în relațiile cu Occidentul au avut drept corolar scăderea cheltuielilor militare interne și, implicit, reducerea potențialului de război sovietic. Pornind pe acest drum, trebuie remarcat, Gorbaciov sfida întreaga logică a statului sovietic pentru care expansiunea externă era o condiție vitală. S-a ajuns astfel la faimoasele inițiative de dezideologizare a politicii externe, anticipate într-un fel, o știm din memoriile atâtor foști potentați sovietici, în scurta perioadă de domnie a lui Iuri Andropov.

Reducerea până la extincție a componentei ideologice în politica militară și internațională echivala cu o redefinire a naturii însăși a sovietismului. Erau puse în discuție legitimitatea și chiar sensul statului bolșevic. Un regim întemeiat pe supremația himerelor ideologice, fie ele oricât de descărnate și veștede, nu-și poate permite completa renunțare la acestea. Or, afirma Odom, și eu unul cred că nu se înșeală, exact acest lucru s-a întâmplat sub Gorbaciov: abandonarea statutului hegemonic, în continuă creștere, al aparatului și tehnologiilor militare. Este momentul în care se produce fenomenul de renaștere a aspirațiilor naționale din republici. Armata e demoralizată, debusolată, iar conducerea politică se găsește confruntată cu forțe centrifuge cărora nu are ce să le opună în afara unor sloganuri vetuste. Concluzia lui Odom este cât se poate de categorică: reducerea cheltuielilor militare sub Gorbaciov a dus la subminarea acelei forțe care simbolizase și garantase existența imperiului rus de la Petru cel Mare încoace. Cu o armată lipsită de năzuința dominației absolute, imperiul sovietic era condamnat la pieire...

XS
SM
MD
LG