Linkuri accesibilitate

Ediţia de anul acesta a Salon-ului du Livre de la Paris (23-27 martie 2017) s-a desfăşurat într-o atmosferă nu tocmai prielnică actului de cultură, şi asta deoarece campania prezidenţială din Republica Franceză şi-a aruncat umbra (deloc luminoasă, ca să nu zic de-a dreptul întunecată) asupra Republicii Literelor. De unde, în alţi ani, Parisul era literalmente tapetat cu afişe ale Salon-ului, vizibile la tot pasul, acum în locul acestora banerele candidaţilor la preşedinţie chemau oamenii la mitinguri, iar posturile TV doar de sondaje şi dezbateri vorbeau toată ziua bună ziua. Ceea ce nu înseamnă că publicul cititor nu a fost prezent la rendez-vous, cozi imense formându-se încă de la deschidere la casele de bilete de la intrare în complexul expoziţional de la Porte de Versailles (în zilele obişnuite, tichetul costa 10 Euro; în week-end, 12 Euro).

Invitatul de onoare al Salon-ului du Livre a fost Marocul, ceea ce a picat foarte bine, dat fiind că Premiul Goncourt pe 2016 i-a revenit prozatoarei franceze de origine marocană Leila Slimani, autoarea romanului Chanson douce, scos la Gallimard. (În paranteză amintesc că singurul Goncourt românesc, datând din 1960, şi acela retras în cele din urmă, aparţine lui Vintilă Horia, autorul romanului Dieu est né en exil.) Un stand foarte elegant, în inima târgului, punând în valoare o literatură ce a ştiut să ia tot ce e mai bun de la cultura şi limba franceză (numeroşi autori scriind direct în limba lui Voltaire, între aceştia şi Tahar Ben Jalloun – premiul Goncourt 1987 pentru La Nuit sacrée –, actualmente membru al Juriului Goncourt). Bref, un invitat de onoare la el (ca) acasă!

Puţin în spatele standului marocan, standul României, apreciat printre primele cinci cele mai distincte, cu cărţi – în franceză şi română – de la edituri de pe ambele maluri ale Prutului. Din oră în oră, au loc dezbateri, cea mai impresionantă părându-mi-se de departe cea cu cei trei „monştri sacri” ai exilului românesc – George Banu, Basarab Nicolescu şi Dumitru Ţepeneag –, animată de Matei Vişniec. Reţin mai cu seamă ideea lui Basarab Nicolescu: „Românii nu au avut niciodată un cartier al lor la Paris, semn că se-au simţit aici ca acasă, integrându-se firesc în cultura franceză”. O dovadă în plus, Jurnalul parizian, de la Tracus Arte, al lui Dumitru Ţepeneag, lansat cu această ocazie. Se-nţelege că şi autorii basarabeni invitaţi la Salon – Iulian Ciocan, Dumitru Crudu, Radmila Popovici – s-au produs la standul românesc, după cum e şi firesc pentru nişte scriitori de limbă română (traduşi în franceză).

Ziua de încheiere a Salonului de Carte, 27 martie, a coincis anul acesta nu doar cu cea de-a 99-a aniversare a Unirii Basarabiei cu România (pe care am sărbătorit-o în seara aceleiaşi zile alături de compatrioţii noştri stabiliţi în oraşul-lumină, cu cărţile pe masă, într-un cadru mai puţin formal), ci şi cu Journée nationale du fromage, Franţa rămânând primul consumator mondial. Aşa că după ce-am mâncat, preţ de cinci zile, carte pe pâine, voi încheia cu cuvintele regretatului Luca Piţu: „Dacă pentru români Dumnezeu s-a întrupat în istorie, pentru francezi Dumnezeu trebuie că s-a înfromajat în istorie”.

Mare brânză, literatura!

XS
SM
MD
LG