Ceea ce e mai puțin știut despre Grigore Preoteasa este că acesta exprimase în lagărul de la Târgu-Jiu îndoieli cu privire la pactul sovieto-german din august 1939, cât și cu privire la alte acțiuni sovietice, ceea ce dusese la marginalizarea sa politică. „Toată lumea a fost stupefiată”, mi-a spus Corneliu Bogdan, „când, a doua zi după 23 august, Preoteasa a devenit redactorul-șef al oficiosului comunist România liberă”.
Pe de altă parte, existența, în trecut, a unor dubii legate de loialitatea deplină a lui Preoteasa față de Stalin și URSS explică, în acest context, faptul că a fost ținut aproape un deceniu într-un relativ con de umbră. Și, fiindcă vorbim despre intelectualii Partidului comunist, aș menționa că, după C. Bogdan, între Preoteasa și George Macovescu a existat o puternică inamiciție personală. Acesta din urmă a fost o potențială victimă a persecuțiilor staliniste, reproșându-i-se activitățile din timpul războiului la Ministerul antonescian al Propagandei. Căzut în dizgrație la începutul anilor ’50, Macovescu s-a aflat chiar la un pas de arestare. Mă întreb dacă Macovescu își va fi scris memoriile: ar fi vorba de un document extrem de important pentru înțelegerea mecanismelor relațiilor interpersonale din lumea de intrigi, răzbunări și eterne suspiciuni a elitei comuniste românești. În acei ani, cel mai apropiat amic al lui Preoteasa a fost Vasile Dumitrescu, director la Agerpres, ulterior ambasador al României în Elveția și, până la pensionare, în Chile. După accidentul fatal, familia lui Preoteasa s-a mutat în vila de pe Bulevardul Jdanov (ulterior Primăverii) din zona Aleea Zoe, în aceeași clădire cu vechiul prieten Vasile Dumitrescu și soția acestuia, ziarista Sanda Cristian. Ulterior, familia Preoteasa s-a mutat pe strada Émile Zola, iar în locul lor avea să se mute generalul Ion Mihai Pacepa.
Oricum ar sta lucrurile, căderea Anei Pauker și procesul Pătrășcanu trebuie să fi fost momente zguduitoare pentru Preoteasa. El știa însă prea bine că, așa cum o spusese limpede Lenin, „partidul nu este un club de discuții” și că frământările personale nu justifică nicio rezervă față de linia oficială. Adorându-l pe Dej, militantul intelectual revoluționar și-a interzis îndoielile și a acceptat fără murmur linia oficială. Conștient că formația sa îl predestina acuzației de „intelectual șovăielnic”, Preoteasa a făcut tot posibilul să-și asigure superiorii de totalul său devotament. Marcat de un chinuitor deficit de legitimitate, nucleul suprem al comuniștilor români cunoștea în acei ani modificări simptomatice. Numirea lui Preoteasa în funcția de ministru de Externe consfințea intrarea sa în cercul intim al puterii: era vorba de o funcție reală, legată de eforturile echipei Dej de afirmare a RPR în organismele blocului sovietic, dar și în cele gen Națiunile Unite (în care RPR era primită chiar în acel an). România începea să schițeze diverse inițiative de politică externă, desigur coordonate și aprobate de Moscova (reluarea relațiilor cu Iugoslavia, dar mai ales, după 1956, un rol semnificativ în „tratarea” crizei maghiare și în cooperarea sud-est europeană).
În fine, la Plenara din iunie 1957, Preoteasa era ales membru supleant al Biroului Politic și secretar al CC, deci îi succeda lui Răutu ca șef al resortului ideologic al PMR. Membru supleant al Biroului Politic încă din 1955, Răutu (prieten cu Preoteasa din tinerețe) ar fi urmat să preia conducerea relațiilor internaționale clasice. Preoteasa nu fusese implicat în dezmățul jdanovist și menținuse bune relații cu numeroși intelectuali. Tragedia din 4 noiembrie 1957, când avionul care purta la Moscova delegația română invitată să participe la aniversarea a patruzeci de ani de la Revoluția din Octombrie s-a prăbușit în clipa aterizării, a pus capăt unei spectaculoase cariere politice și a generat nu puține speculații.
Cartea lui Mihai Novicov intitulată Moartea lui Grigore Preoteasa–Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957), apărută în 1998 la editura Evenimentul Românesc, repunea în discuție o biografie fascinantă de intelectual îndrăgostit de revoluție, ziarist de real talent, dar și poet, eseist și comentator politic. Introducerea semnată de Mihai Pelin oferea elemente indispensabile pentru înțelegerea traiectoriei politice a lui Preoteasa. Se cer însă punctate câteva chestiuni ce țin de ceea ce aș numi potențialul politic reprezentat de cel care și-a pierdut viața în acele teribile condiții. Mai întâi, nu cred că a fost vorba în vreun fel de o acțiune deliberată de lichidare a delegației române ori a lui Preoteasa. Absența lui Dej din fruntea delegației nu trebuie citită drept altceva decât a fost: rezultatul unei gripe rebele. Câteva zile mai târziu, Dej se afla la Moscova, unde a participat la Consfătuirea mondială comunistă (însoțit, între alții, de impenitentul stalinist Petre Borilă). Apoi, între membrii delegației se aflau personaje de prim rang: Chivu Stoica era numărul doi în stat, ca prim-ministru, iar Alexandru Moghioroș era unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Dej din Biroul Politic. Nicolae Ceaușescu era membru al Biroului Politic și secretar al CC însărcinat cu cadrele partidului. La Plenara din iunie 1957, Ceaușescu ținuse unul dintre cele mai importante discursuri, un adevărat rechizitoriu la adresa „fracționiștilor” Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, dar și un text destinat să codifice opoziția PMR în raport cu destalinizarea hrușciovistă. În fine, Leonte Răutu era principalul consilier ideologic al lui Dej, omul în care primul secretar avea o încredere totală, iar înlocuirea sa în iunie 1957 din fruntea Propagandei nu a semnificat nicidecum slăbirea poziției sale în camarilă...
