Linkuri accesibilitate

Re(vol)versul poeziei/istoriei


De Ziua Mondială a Poeziei, 21 martie, la Uniunea Scriitorilor din Moldova a fost sărbătorit traducătorul Igor Creţu (95 de ani de la naştere!) – cel care debutase ca poet şi prozator, dar fiind vremurile vitrege, a refuzat de la bun început să-şi pună în slujba ideologiei comuniste talentul, refugiindu-se în traduceri dintre cele mai alese (Shakespeare, Burns, Gogol, Esenin ş.a.). În seara aceleiaşi zile, Cercul Dramatic de la Liceul „Spiru Haret” prezenta în premieră spectacolul „Di la ’ntunerik la luninы” (după versuri ale „poeţilor primelor cincinale” din RASSM), în regia actorului de la Teatrul „Eugène Ionesco” Andrei Sochircă. Prezent la ambele evenimente, fără voie am făcut legătura între ele.

Neşansa poetului Igor Creţu a fost să scrie versuri (culmea, lirice – şi încă nu tocmai optimiste!) în anii imediat următori celui de-al Doilea Război Mondial – este perioada proletcultistă a literelor noastre, când tonul îl dădeau scriitorii desantaţi din RASSM (Leonid Corneanu, Iacob Cutcoveţchi, Ion Canna ş.a.), căci în basarabenii get beget (unii, cu şcoală la Bucureşti, Iaşi sau Cluj) conducerea de atunci a RSSM nu avea încredere. Cum însă „talanţii se cer înmulţiţi”, Igor Creţu se va dedica – trup şi suflet – traducerilor din marii clasici ai literaturii universale şi ruse, totodată fiind ani în şir redactor de carte la Editura de Stat. Un destin împlinit, în cele din urmă, căruia i se potriveşte mănuşă cunoscuta formulă a lui N. Steinhardt: „Prin alţii spre sine”.

Şansa care părea să le zâmbească unor tineri cu puţină ştiinţă de carte („prima generaţie încălţată”, cum ar fi) veniţi în literatură de prin satele Transnistriei, mai cu seamă după ce o vreme a fost introdus alfabetul latin pentru „limba moldovenească” din RASSM, nu atât de dragul „românizării” limbii, cât spre a servi drept cap de pod pentru Basarabia de pe malul drept, ei bine această aparentă şansă s-a întors, vai! într-o tragedie colectivă fără precedent. Absoluta majoritate a acestor sărmani (cu duhul) „cântăreţi ai primelor cincinale”, „oţeliţi” cu toţii în spiritul „Marelui Octombrie”, va cădea sub gloanţele troicilor enkavediste, sub învinuirea de „duşmani ai poporului”, în 1937-1938. (Alfabetul latin, şi el, va fi pus la zid tot atunci – va trebui să treacă ceva timp, pentru ca abia la Congresul III al Uniunii Scriitorilor din octombrie 1965, Ion Druţă să pună problema scrisului românesc.)

Să nu se creadă însă că doar „cântăreţii primelor cincinale” şi-au plătit (cu viaţa, marea lor parte) slujirea unei ideologii totalitare a urii. În cele ce urmează, voi cita pe larg dintr-o carte foarte dragă inimii mele – întâi, că „mi-a deschis ochii” asupra unei Europe a Luminilor acum vreo trei decenii, când o citisem „pe sub bancă”; apoi, că am recitit-o de curând din pasa unei fiinţe dragi (ce păcat că, fiind departe la studii, n-a putut vedea şi ea spectacolul Cercul Dramatic de la Liceul „Spiru Haret”) –, Lumea de ieri, de Stefan Zweig. Aşadar, suntem în 1914, tocmai a izbucnit Primul Război Mondial, iar „cel mai tipic, cel mai zguduitor caz al unui asemenea extaz sincer şi în acelaşi timp aberant a fost (…) cel al lui Ernst Lissauer. (…) Se trăgea dintr-o familie germană înstărită, învăţase în liceul Friedrich-Wilhelm din Berlin şi a fost poate evreul cel mai prusac sau cel mai prusacizat pe care l-am cunoscut. (…) Când apoi a izbucnit războiul, primul lucru pe care l-a făcut a fost să dea fuga până la cazarmă şi să se înscrie ca voluntar. (…) L-au trimis înapoi la plimbare. Lissauer era disperat; dar, ca şi ceilalţi, s-a hotărât atunci ca prin poezie să slujească Germania. (…) Acestui sentiment că Anglia era vinovată faţă de Germania (…), el i-a dat expresie într-un Cântec de ură împotriva Angliei (…) Poezia a căzut ca o bombă într-un depozit cu muniţii. (…) Împăratul a fost entuziasmat şi i-a conferit lui Lissauer Ordinul Roşu al Vulturului; poezia a fost reprodusă de toate ziarele, învăţătorii o citeau copiilor în şcoli, ofiţerii ieşeau în faţa frontului şi o recitau soldaţilor (…) Dar asta n-a fost de-ajuns. Mica poezie, pusă pe muzică şi cântată în cor, a intrat în repertoriul teatrelor; dintre cei şaptezeci de milioane de germani n-a mai existat cu timpul nici un singur om care să nu cunoască acest Cântec de ură împotriva Angliei de la primul la ultimul vers, şi în curând avea să-l cunoască – ce-i drept cu mai puţin entuziasm – întreaga lume. Ernst Lissauer dobândise peste noapte gloria cea mai strălucitoare, de care a avut parte vreodată vreun poet în acest război – ce-i drept, o glorie care mai curând avea să ia foc pe el precum cămaşa lui Nessus. Căci îndată ce s-a terminat războiul (…), compatrioţii au făcut totul pentru a se disocia de o poezie care declara duşmănie eternă Angliei. Şi ca să se lepede de propria lor parte de vină, l-au pus la stâlpul infamiei pe bietul «Lissauer – propagatorul urii» ca singurul vinovat de această aberantă isterie, care în realitate, în 1914, fusese împărtăşită de toţi, de la primul la ultimul. (…) Din Germania, ţara de care era legat cu toate fibrele inimii lui, acest om abandonat a fost după aceea izgonit de Hitler şi a murit uitat, o victimă tragică a acestei singure poezii, care îl ridicase aşa de sus numai ca să-l azvârle cu atât mai adânc în abis”.

Cum să nu te gândeşti, citindu-l pe Zweig, la sutele şi miile de artişti care şi-au plătit cu viaţa (şi cu opera, dar despre asta – cu altă ocazie) entuziasmul cu care au slujit o ideologie?! Şi cât de asemănătoare se dovedesc cele două totalitarisme, cel comunist şi cel fascist!

Cum însă ziua de 21 martie e totuşi Ziua Mondială a Poeziei, voi cita pe final dintr-un excepţional poem al lui Ioan Es. Pop: „istoria este poezia învingătorilor,/ iar poezia – istoria celor învinşi”. Şi tu, cititorule, de partea cui eşti: a istoriei? a poeziei?

* Opiniile exprimate în acest blog nu coincid neapărat cu opiniile Radio Europa Liberă.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG