Când și-a început discursul în fața rectorilor universitari, Sorin Grideanu li s-a adresat cu „onorată instanță, pardon, audiență”. Cine știe? Poate figurile severe ale universitarilor, prezența câtorva înalți magistrați risipiți prin sală sau arhitectura aulei Academiei de Studii Economice să-i fi sugerat o sală de tribunal. Subalterna sa de la muncă, doctorița în plagiat Olguța Vasilescu, nu vorbea emoționată la lucrările Națiunilor Unite despre marșul tramvaiului, dorind să evoce (aici, la minut 2:16) „piața muncii” în franțuzește (le marché du travail)? Să-l fi ajuns oare pe Sorin Grindeanu tracul imposturii, după ce a devenit evident că una dintre lucrările științifice cu titlu pompos și ininteligibil cu care se laudă în CV și căreia i-a publicat coperta pe pagina sa de Facebook pur și simplu e inventată, semănând astfel cărților scrise de colegii lui de partid, pârnăiașii? Va fi fost acea lucrare științifică importantă în traseul universitar al primministrului și se temea că acolo, la Conferința Națională a Rectorilor, i se va descoperi impostura? Se temea așadar că rectorii din sală, în teorie niște profesioniști cu lucrări valoroase, publicate în reviste și la edituri importante (sic!) îl vor judeca pentru fals și uz de fals intelectual? Se temea degeaba: în sală erau mulți care-i seamănă și care au râs cu înțelegere și simpatie de stângăcia retorică a primministrului. Să nu-i întrebați cum și-au luat primele grade universitare ori cum și-au făcut primul milion.
A fost evident însă că, în ciuda piruetei retorice făcute pentru a ieși din penibil („trăim niște vremuri interesante”), spusa demnitarului nu a fost o glumă, nici o gafă, a fost ceea ce se numește un act ratat. Vremurile sunt cu adevărat interesante, mai ales pentru că tulburarea afectivă multipolară a României (protestele din stradă vs. deciziile guvernamentale și discuțiile în comisiile parlamentare, voturile în parlament vs. apatia sinucigașă a opoziției și incoerența președintelui) dă semnificații tot mai interesante și patologice ideii de schimbare și reformă.
Șefii PSD au fost obsedați mereu de vremurile interesante prin care trecem, de parcă nu ei ar fi fost principalii lor autori. Se poate scrie o istorie a discursurilor în care șefii partidului, de la Ion Iliescu încoace, vorbesc despre vremurile interesante în care au împins țara. Vremuri ale abuzurilor, furturilor, infracționalității de partid și de stat, timpuri noi cu oameni vechi care l-au făcut pe Adrian Năstase, fostul șef al actualilor șefi PSD, să spună și el adesea că trăim vremuri interesante. A repetat ca pe un refren existențial aceste vorbe, chiar și în poarta pușcăriei, pe când forma supremă a căinței sale ducea la sacrificarea unui fular, sinucis cu o armă de vânătoare. Și el ieșea din impasul retoric tot cu o poantă, invocând proverbul extrem oriental care spune că ar trebui să ne fie teamă de vremurile interesante. Și nu e o întâmplare că sunt tot mai mulți cei care care se tem de vremurile interesante ale guvernărilor PSD. Sunt cei care așteaptă degeaba pe marginea vremurilor să curgă la vale capetele făptașilor.
S-ar părea că în conștiința profundă a partidului-stat care l-a produs pe Grindeanu, frica primordială a omului primitiv în fața stihiilor naturale să fi fost înlocuită, în postistorie, de frica de tribunale și dosare penale. O frică superstițioasă, venită din zona tulbure a psihicului, din abisul lui irațional, pentru că altminteri, cum putea spunea Călin Popescu Tăriceanu în anticamera sălii de judecată: „Nu recunosc acuzațiile care mi se aduc și nici nu le înțeleg.” Cum nu le înțelege? El, din sertarele căruia se scurg torenții sulfuroși ai legilor către țară, el nu le înțelege? Arbitrul pădurilor de mâini care votează întărirea democrației de gașcă în fața corupției nu știe ce ochi au scos cu degetele alea cu care votau? Uitucul și neștiutorul Tăriceanu fusese chemat în fața onoratei instanțe, ironia sorții, chiar în ziua în care în comisiile parlamentare se discuta despre viitoarele servituți ale șefilor Parchetelor. Pe aceștia, dl Tăriceanu și amatorii de tango brazilian din PSD i-ar vrea trimiși la munca de jos, poate la interogat manifestanți sau opozanți politici.
Așadar nu e de mirare că, urcat la tribună, primministrul se crede în boxa acuzaților și-și pierde brusc uzul rațiunii și simțul realității. Chiar dacă vrea să se creadă că e neatent, uituc sau bipolar, îl dau de gol în fața onoratei instanțe actele ratate. La fel și în cazul amneziei selective a lui Tăriceanu. El este acuzat că ar fi uitat să declare că l-a întâlnit și ajutat pe Romeo Truică, unul dintre maeștrii combinațiilor cu terenuri pentru care mulți denunțători au mușcat deja din pâinea hipocalorică a pușcăriilor și din ofertele de nerefuzat ale procurorilor. Teoretic, uitarea ar trebui să facă din Tăriceanu un personaj tragic. La urma urmei, eroii tragici suferă mereu de uitări fatale și sunt de aceea victima circumstanțelor pe care nu le pot controla. Uită care le sunt părinții, copiii sau soțiile și îi sacrifică sau îi abandonează pentru că le-au luat zeii mințile. Tăriceanu vine însă din altă comedie antică: pe el l-a dat de gol o fostă soție sedusă, abandonată și cu vaste memorii la dosarul penal al afacerii. Procesul a fost amânat pe luna viitoare însă răceala sabiei care i se tot învârte peste cap l-a încărunțit pe acest etern june-prim al politicii. Poate că tot din frica de onorata instanță, pardon, audiență, Tăriceanu ajută cât poate la adoptarea modificărilor legislative privind organizarea (sau dezorganizarea) justiției și dă din cap înțelegător la derapajele lui Șerban Nicolae pe care le consideră doar niște contracții dureroase dar inevitabile în procesul de naștere a democrației.
Imunitatea le-a dat oligarhilor care-și pasează puterea unii altora abilitatea de a evita căința, părerile de rău, adică efectele reziduale, dar nu mai puțin importante, ale responsabilității. Dacă nu sunt pedepsiți, de ce s-ar căi? Dacă nu există nicio Judecată de Apoi care să le ia agoniselile și nicio gură de iad care să-i înghită și să-i trimită în bolgiile cercului al optulea infernal, cel al ipocriților, hoților și trădătorilor, de ce le-ar fi frică acum? Dacă nu-și asumă răspunderi, cum ar putea fi acuzați că au abuzat de ele? Sunt în plin proces creator, tocmai pun un plasture pe călcâiul vulnerabil de care-i tot mușcă Procuratura, adică abuzul în serviciu, gata să-și vadă visul cu ochiul ăla învinețit de manifestațiile de stradă împotriva Ordonanței 13. Speră să-și ia revanșa. O speranță care naște monstruoase coaliții. Șerban Nicolae, bodyguard al lui Iliescu și șoferul lui Cătălin Voicu, este preocupat acum să strecoare ordonanța buclucașă în doze mici într-un pachet de legi pe care să-l îndese în stomacul bicameral al parlamentului ca să aibă justiția ce rumega. Ion Țiriac, șeful mistreților de la Balc, ar vrea să-i ia pe manifestanți pe roțile mașinilor lui 4x4. El se miră dislexic de ce oamenii protestează și-i trimite să-și cultive grădina. Pe măsură ce-l asculți te întrebi tot mai mult cum de a ajuns acest om cel mai mare miliardar? Ce i-a pus în CV realizările acelea cu multe zerouri? Faptul că avea servici bun în teren? Că avea stele de general pe umeri? Că dădea ași? Cine i-o fi pus așii ăștia în mânecă de i-a pus miliardele în conturi și hectarele în declarația de avere, în ciuda eșecurilor în afaceri și a tensiunilor logice, lingvistice și gramaticale la care ne supune? Dar chiar și Țiriac pare un filosof existențial pe lângă Cătălin Rădulescu, un senator PSD care s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o tentativă de viol (și nu ne referim la câștigarea alegerilor în Argeș), a fost condamnat penal pentru dare de mită în decembrie trecut și urmărit penal pentru incompatibilitate. Cu toate acestea, se crede un angel radios al democrației, poate pentru că este cavaler de Malta (au și cavalerii nevoie de rândași), luptător cu merite deosebite le Revoluție și raelian. Afirma luna trecută, când președintele Iohannis i-a criticat pe parlamentari de violarea în grup a justiției, că președintele este penal și că ar trebui să stea cu poporul lui, nu cu aceia care nu l-au ales. Rădulescu a recidivat zilele acestea, spunând că are o mitralieră primită la revoluție, cu care a tras și el în tot ce mișca pe străzi și pe care nu a mai vrut s-o dea înapoi. A păstrat-o, se confesa el jurnaliștilor, pentru a apăra țărișoara de cei care o pun în pericol. A păstrat-o pentru vremurile interesante în care statul este amenințat de dușmanul intern. Dacă vrea, spunea el, o ia în cârcă și iese în stradă. E treaba lui, e alegerea lui, e răspunderea lui. Este vânător și pescar, are dreptul să poarte o armă pentru că știți, „așa poartă toți oamenii de afaceri.” Și chiar dacă nu iese în stradă, ar trebui puse tunurile de apă pe protestatarii care își neglijează casa, familia, copiii stând în piață „ca proștii,” că deputatul apără familia tradițională.
Însă Cătălin Rădulescu nu ar trebui sancționat de partid, cum îl amenință voalat Liviu Dragnea, ci premiat pentru sinceritatea lui. La urma urmei, partidul său nu a făcut altfel cu protestatarii nici la revoluție, nici în 1990, în Piața Universității: a pus tunurile de apă și mitralierele pe manifestanți. Și-apoi omul spune direct ceea ce abia dacă se simte din discursurile cu care-și tămâiază șefii lui electoratul: chiar dacă loviți de amnezie selectivă, criptocomuniștii lui Dragnea au memorie bună când e vorba despre dușmanii interni. Îi țin minte pe cei care au alte opinii. Pentru execuții publice, orice piață e bună, chiar și Piața Victoriei. E treaba lor, e alegerea lor, e răspunderea lor. Cumva, Liviu Dragnea care-l avertiza pe colegul său mai mic și mai vocal că și-ar putea săpa groapa cu gura avea dreptate. O dreptate laterală, perversă, „interesantă”. Poliția a început să se intereseze de panoplia deputatului PSD (acesta pretinde că a cumpărat kalașnikovul de la Ministerul Apărării cu acte în regulă). Procuratura, și ea cu memorie selectivă, a început cercetările în cazul limbutului deputat. Dar nu pentru că are o armă de foc pentru care nu se dau permise (e armă automată), sau pentru amenințare sau calomniere, pentru incitare la violență sau pentru prostie și agresivitate în formă continuată și agravată, ci pentru tulburarea liniștii și ordinii publice. Teoretic, dacă va fi găsit vinovat și condamnat doar cu o amendă penală, deputatul va face anii de pușcărie primiți cu suspendare. Practic, omul tulbură liniștea publică de multă vreme: de când (după cum spun asociațiile revoluționarilor din București) se alătura oamenilor lui Miron Cozma, în iunie 1990 să facă ordine în Piața Universității. Onoratele instanțe au considerat mereu că mai merită o șansă. Chiar dacă o luau de la noi.
