Linkuri accesibilitate

Scriitoare, ziaristă, figură a vieții publice americane, Lillian Hellman (1905–1984) a fost o exponentă de vârf a ceea ce s-a numit categoria „tovarășilor de drum”. Autoarea piesei „Vulpile” („The Little Foxes”), a scenariului dramei muzicale „Candide” de Leonard Bernstein, prietena lui Dashiell Hammett și apriga adversară a mc-carthysmului din anii ’50, Lillian Hellman a revenit în actualitate la sfârșitul veacului trecut grație unei cărți a fostei sale amice, scurt timp ajutoare în întreținerea casei lui Hellman din stațiunea Martha’s Vineyard, Rosemary Mahoney (A Likely Story: One Summer with Lillian Hellman).

Scrisă în spirit iconoclast-acerb, cartea lui Mahoney este utilizată de criticul intelectual al lui New York Times, Richard Bernstein, pentru a revizui rolul lui Lillian Hellman în marile polemici care au agitat lumea liberală de stânga americană în ultimele decenii ale secolului XX. Sub titlul „O reputație nedesăvârșită. O reevaluare a lui Lillian Hellman”, articolul lui Bernstein repunea în discuție faimoasa trilogie autobiografică a scriitoarei americane, inclusiv lucrarea Vremea ticăloșilor (Scoundrel Time), în care Hellman se autoprezenta drept o martiră a vânătorii de vrăjitoare a anilor ’50. Ni se reamintește astfel că Hellman a dovedit o capacitate formidabilă de mistificare și automistificare, pretinzând că ar fi fost ea însăși protagonista unui moment eroic de rezistență antifascistă în Viena anilor ’30. Tema acestui episod, explorată în volumul Pentimento, a fost de altfel transpusă cinematografic în celebrul film „Julia” în care rolul presupus al lui Hellman a fost interpretat de Jane Fonda, iar cel al prietenei sale, implicată în rezistența anti-nazistă, de Vanessa Redgrave.

De-a lungul timpului, nu puțini intelectuali americani au acuzat-o pe Hellman de ipocrizie ori chiar de minciună pur și simplu. Mary McCarthy, cunoscută romancieră, eseistă de mare prestigiu, a scris că Hellman minte chiar atunci când pronunță cuvinte gen „da” ori „și”, ceea ce a dus la un proces notoriu. Aceste voci erau însă izolate. Poziția publică a lui Hellman părea inexpugnabilă. Între timp, odată cu publicarea unor documente șocante privind penetrația comunistă în SUA în anii ’40–’50, mitul lui Lillian Hellman s-a degradat considerabil. Personajul cândva venerat pentru rectitudine și demnitate morală apare acum în cu totul alte culori: agresiv, vindicativ, dar mai cu seamă de un imens cinism în ceea ce privește natura criminală a stalinismului. Pentru Hellman, ca și pentru nu puțini admiratori occidentali ai URSS în perioada de vârf a Războiului Rece, important era „să nu se aducă apă la moara propagandei anticomuniste”. De aici și disponibilitatea pentru susținerea celor mai scandaloase acțiuni staliniste, inclusiv acordul tacit cu valul de persecuții antisemite din 1952–1953. Rolul lui Hellman în transpunerea scenică a Jurnalului Annei Frank a constat tocmai în eliminarea referințelor la dimensiunea evreiască a dramei Annei Frank și construirea unui mit al suferinței universale, extrem de convenabil liniei staliniste din epocă. Hellman a servit în acea perioadă propaganda stalinistă cu deosebită fervoare, așa cum reiese nu doar din cartea amintită, ci și dintr-un volum intitulat Moștenirea furată a Annei Frank, de Ralph Melnick, apărut la Yale University Press.

Cum observa Richard Bernstein, reconsiderarea extrem de critică a rolului jucat de Lillian Hellman în anii Războiului Rece ține de necesara regândire a vechilor bătălii purtate între liberalii și conservatorii americani ori, mai exact spus, între anticomuniști și cei care au crezut că anticomunismul american era mai primejdios decât comunismul însuși. Avalanșa de revelații privind amploarea acțiunii subversive comuniste, inclusiv a spionajului pro-sovietic, a contribuit la destrămarea mitului lui Lillian Hellman ca personalitate animată de sentimente nobile și generoase. Fără a scuza în vreun fel absurdele acțiuni, pe cât de brutale, pe atât de ineficiente, inițiate de senatorul McCarthy, mai noile studii pe tema perioadei respective întăresc poziția conform căreia comuniștii controlați de Moscova erau mult mai puternici și mai influenți decât se crezuse până la deschiderea arhivelor sovietice.

Hellman, care a fost, reiese astăzi limpede, cel puțin câțiva ani, membră a Partidului Comunist din SUA, nu a jucat rolul unei propagandiste banale. Era prea inteligentă și prea independentă pentru așa ceva. Rolul ei a fost să minimalizeze atrocitățile staliniste și să-i atace pe cei care îndrăzneau să le blameze. În același timp, ea s-a străduit să-și confecționeze o biografie romantică, menită să entuziasmeze pe tinerii militanți ai noii stângi anti-autoritare din anii ’60. În concluzie, se poate spune că, la ora actuală, analiza postumă a celei care era cândva aclamată la decernarea premiilor Oscar pentru scenariul filmului „Julia” dă dreptate liberalilor anticomuniști multă vreme suspectați de lipsă de solidaritate cu colegii lor prigoniți, aparent, pentru simple delicte de opinie. Când regândim acei ani, este necesar să ne întrebăm cine a spus adevărul și cine a mințit. Iar în raport cu aceștia din urmă, nu ne putem abține să nu reflectăm asupra naturii dedublate, disimulate și în ultimă instanță imorale a opțiunilor lor nu atât de stânga, cât impenitent anti-occidentale și pro-sovietice.

XS
SM
MD
LG