Linkuri accesibilitate

Am mai spus-o și cu alte ocazii: liberalismul democratic nu a învins definitiv în zona postcomunistă. În genere, așa cum s-a văzut și în alegerile din anumite țări central și est-europene, sistemele democratice, societatea deschisă continuă să se confrunte cu pericolul diverselor forme de radicalism politic, înainte de toate acela al populismului etnocentric. Când în urmă cu mai mulți ani de zile apărea celebrul articol al lui Francis Fukuyama, „Sfârșitul istoriei”, filosoful politic Allan Bloom, discipol al lui Leo Strauss și autor al remarcabilei lucrări The Closing of the American Mind, scria în revista The National Interest: „Victoria liberalismului este categoric nesatisfăcătoare... Sugerez că fascismul are un viitor, dacă nu e chiar viitorul”. Într-adevăr, profetic!

Lăsând la o parte tonalitatea cultural-pesimistă a viziunii lui Bloom, nu se poate nega faptul că ultimii ani au confirmat recrudescența unor formule politice baroce, în care temele egalitarismului colectivist și ale unui naționalism cu abia mascate conotații rasiste au devenit modalități predilecte de expresie pentru formațiunile politice anti-sistemice. Populismul etnocentric, despre care am scris pe larg în Fantasmele salvării, este în această perspectivă, cel puțin în cazul lumii postcomuniste, o tentativă de a unifica în discursuri resentimentare și panicate nostalgiile tribalist-colectiviste și oroarea de diversitate specifice mișcărilor totalitare.

Ofensiva mișcărilor populiste este așadar o trăsătură esențială a politicii de după Războiul Rece, deopotrivă în Est și Vest. În lumea postcomunistă, din Polonia, Ungaria și până în Rusia, observăm apariția unor mișcări populiste care denunță, adeseori extrem de virulent, „capitalismul lipsit de suflet”, „exhibiționismul parlamentar” și „valorile occidentale decadente”. Noul organicism se opune tendințelor globalizante, invocând un teritoriu romantizat al comunității etnice neafectate de valurile de imigranți, refugiați, de spiritul mercantil al tranzițiilor și investițiilor planetare, deci ferit de impactul unei economii de piață privită ca ostilă tradiției și valorilor naționale.

Ipoteza mea este că acest nou val populist nu e pur și simplu o recidivă a ceea ce s-a petrecut în perioada interbelică, deci a competiției tradiționale dintre „urbaniști” și „nativiști”, ci o expresie a unor tensiuni culturale, morale și politice generate de colapsul vechilor structuri leniniste și dureroasa naștere a comunităților politice democratice. În chip paradoxal, populismul se îmbină în unele cazuri cu neoliberalismul – a se vedea evoluția formațiunii politice maghiare FIDESZ dinspre un partid de tineret, liberal și anti-colectivist, către un tip de conservatorism populist stăruind în susținerea marilor firme și bănci, dar mizând pe discursuri naționaliste lipsite de nuanțe și subtilitate. La fel ca în cazul experimentelor latino-americane gen Peru sau Argentina, asemenea combinații de neoliberalism economic cu populismul politic nu pot decât slăbi procesul parlamentar, diminuând evoluțiile procedural-instituționale și impactul societății civile asupra participării democratice a cetățenilor.

Ce este așadar populismul etnocentric? Cred că definiția minimală a acestui tip de practică și ideologie ar fi următoarea: avem de-a face cu o strategie politică menită să stârnească mobilizare de masă și sprijin entuziast pentru un lider, partid sau mișcare în rândul unor grupuri sociale eterogene, aflate în opoziție cu aranjamentele politice stabilite și preconizând o regenerare fundamentală a vieții politice, sociale, culturale și morale. Apelurile la cei care se simt excluși din marile transformări politice și sociale, deci la straturile alienate și defavorizate, sunt direct legate în practicile simbolice populiste de exaltarea calităților presupus providențiale ale liderului. Sfidând construcția rațională a spațiului politic, populismul propune strategia protestului carismatic, în care liderul este investit cu calități magice de viziune și acțiune. Pentru figurile politice de această orientare, platformele politice sunt doar instrumente de o imensă flexibilitate și elasticitate, menite să lărgească baza electorală a acestor mișcări salvaționiste. Populismul este înainte de toate o ideologie deliberat vagă, incoerentă, unificând temele radicale de dreapta (colectivismul etnic) cu cele ale unei stângi socializante impenitente (atacul continuu împotriva valorilor burgheze și disprețul pentru practicile procedurale). Liderul populist este astăzi anti-integraționist, iar mâine, în funcție de propriile interese, poate jura pe steagul Uniunii Europene.

Faptul că este nebulos și lipsit de structură valorică bine definită nu face însă din populismul radical pur și simplu o mișcare nihilistă. Asemeni fascismului (cu care se înrudește îndeaproape), fundamentalismul populist se străduiește să ofere viziuni alternative de modernitate și integrare socială. Corupția și cinismul, maladiile reale ale democrației liberale, sunt exploatate de aceste mișcări pentru a delegitima însuși proiectul societății deschise. Angoasele tranziției, șocul globalizării și iresponsabilitatea unor grupuri ale elitei politice nu pot decât servi scopurilor sumbre ale acestor mișcări. Populismul este deci răspunsul în fond extremist și steril la dileme și conflicte reale din chiar inima democrațiilor incipiente ori chiar consolidate.

XS
SM
MD
LG