Linkuri accesibilitate

În 1963, Hannah Arendt publica o carte ce avea să devină celebră: Eichmann la Ierusalim. Raport despre banalitatea răului (apărută și la Humanitas în 2008). Nu puțini au fost cei care i-au reproșat ilustrei gânditoare formula din subtitlu. Walter Laqueur, de pildă, într-o recenzie din revista Commentary, afirma că nu este posibil ca răul să fie banal: el este o categorie prin definiție legată de distrugere, anihilare, perfidie și, prin urmare, este întotdeauna, în chip pervers, extraordinar. De fapt, ceea ce avea în vedere Hannah Arendt era nu atât banalitatea, cât meschinăria, caracterul lipsit, în fond, de trăsături vizibil-demonice ale întreprinderii criminale absolute în care Eichmann a jucat un rol crucial.

Într-un articol apărut în The New Republic la sfârșitul anilor ’90, Laura Silber, co-autoarea formidabilului documentar „Iugoslavia – Moartea unei națiuni”, explora profilul psihologic al perechii Slobodan Miloșevici (1941–2006) – Mirjana Markovici (n. 1942), cuplul care a jucat un rol decisiv în tragedia iugoslavă. Ea a stat de vorbă cu numeroase persoane care s-au aflat multă vreme în anturajul cuplului prezidențial iugoslav. Concluzia era că aveam de-a face cu personalități marcate de teribile traume și complexe, îndrăgostite până la absurd de putere, glorie și avantaje materiale. Miloșevici apărea în acest portret drept un birocrat mediocru, dominat de o soție cu instincte tiranice, ostilă oricărei rivalități feminine și posedată de obsesii ideologice primitive.

În viziunea Laurei Silber, „scurta istorie a sângeroasei dezintegrări a Iugoslaviei este în egală măsură povestea relației bizare a primului cuplu al Serbiei: el, un aparatcic indolent care știa cum să folosească sistemul, dar care ar fi putut sta liniștit în afara politicii, savurându-și țigările de foi olandeze și paharul de whisky scoțian; ea, o fanatică îndârjită a comunismului, hotărâtă să-și vadă bărbatul devenind un mare lider – un alt Tito – și gata să plănuiască fiecare pas în această direcție”. Împreună, asemeni lui Nicolae și Elena Ceaușescu, Slobodan și Mirjana au construit un sistem de acțiuni și idei pe care au izbutit să-l impună unei întregi societăți, aducând-o, în cele din urmă, la catastrofă. Viziunea cuplului Miloșevici, din nou în chip bizar similară celei nutrită de familia Ceaușescu, mai ales în ultimii ani de dinaintea prăbușirii, a fost una întemeiată pe mit, iluzii și himere conspiratoriale. Pentru ei, Serbia s-a aflat singură într-o luptă eroică împotriva dominației americane. La fel cum Tito s-a opus imperialismului stalinist, credea Mirjana Markovici, presupusa intelectuală a familiei, Slobodan rezista de fapt unei agresiuni menită să distrugă însăși identitatea etnică sârbă. Prea puțin mai conta în acest scenariu paranoic faptul că Iugoslavia fusese ani de zile favorita Occidentului și că fuseseră necesare nenumărate provocări și agresiuni până când Statele Unite să decidă să facă ceva pentru a opri sinistrele acțiuni eufemistic numite „epurare etnică”.

Pentru Miloșevici și consoarta sa, America era condusă de o clică de gangsteri, magnați financiari venali și militariști furibunzi. Scopul politicii externe occidentale ar fi fost, în această viziune, acela de a umili sărmanele mici națiuni care luptau cu disperare să reziste omnivorului Leviathan al globalizării. Pentru Sloba, cum i se spunea de către apropiați, Clinton nu era decât o marionetă penibilă în mâinile acestor forțe oculte. Serbia, considera Miloșevici, era singurul stat din lume pe care America nu-l domina. Tragedia este că asemenea viziuni, în fond o expresie a ceea ce s-ar putea numi leninism tribalist, au fost mereu extrem de solide, iar purtătorii lor s-au dovedit imuni la orice semnal al realității. În cazul de față, așa cum observa și Laura Silber, nu mai era vorba de banalitatea răului, ci de monstruozitatea sa.

Îmbătându-se cu ceea ce s-ar putea numi mitul victimei eterne, Miloșevici și soția lui s-au văzut drept reîncarnări ale unor figuri eroice din trecut, de la prințul Lazăr, la partizanii anti-hitleriști. Pentru Mirjana, o tradiție de familie marcată de nevroze politice, sinucideri și pasiuni romantice a devenit un argument justificator și o armă de control asupra soțului. Pedigriul ei revoluționar, faptul că provenea dintr-o familie din înalta nomenclatură titoistă, a fost un element fundamental în relația cu Slobodan. Cum afirma o cunoștință intervievată de Laura Silber, când Miloșevici mai era în viață: „El este un nimeni. E ca și cum ea l-ar fi adoptat, ca și cum l-ar fi găsit într-un orfelinat”. În această privință, Mirjana Markovici se definea drept arhitecta jocului suicidar care a anihilat Iugoslavia. Naționalismul cuplului Miloșevici nu era unul primordialist, înscris în formulele lor culturale și politice. Nici Slobodan, nici Mirjana nu au vizitat vreodată soldații răniți în războaiele pe care tot ei le-au dorit cu ardoare. Dr. Mira Markovici, cum îi plăcea primei doamne a Serbiei să i se spună (încă o asemănare cu defuncta „academiciană”), era în fond o comunistă obstinată pentru care antagonismul capitalism–socialism rămânea la fel de actual precum în timpurile lui Lenin, Stalin sau Tito. Însă era vorba de ideologia minciunii și a corupției totale. Singurul lucru care i-a animat pe Miloșevici și pe Mira Markovici a fost interesul lor personal. Socialismul lui Miloșevici, decedat la Haga pe 11 martie 2006 fără să-și fi primit oficial verdict de criminal împotriva umanității, a fost așadar un hibrid în care cultul omogenității și al națiunii superioare s-a întâlnit în chip macabru cu înclinația spre crimă și teroare...

XS
SM
MD
LG