Linkuri accesibilitate

O cartea de Marian Voicu, înfățișînd, în mod sintetic, o sută de ani din istoria României și a Rusiei.

Nefericită idee a avut guvernul României când a hotărât, în urmă cu un secol, să trimită Tezaurul țării în Rusia, ca urmare a înfrângerilor dezastruoase suferite de armata română. Nefericită și, în același timp, surprinzătoare, pentru că atunci situația în Rusia era foarte tulbure, iar prim-ministrul Ionel Brătianu, care face o vizită la Petrograd în aprilie 1917, are prilejul să o cunoască la fața locului.

De atunci încoace, încercările României de a-și recupera bunurile au primit din partea rușilor doar rezolvări parțiale, la mari intervale de timp, în rest Moscova recurgând la amânări, la eschive, la mistificări dacă nu chiar la amenințări fără echivoc.

Această poveste pe cât de pasionantă pe atât de complicată este reconstituită de Marian Voicu într-o carte de 500 de pagini intitulată Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani (ed.Humanitas). Jurnalist binecunoscut, Marian Voicu se dovedește în această carte și un istoric riguros, care întreprinde cercetări aprofundate în arhive și avansează ipoteze de lucru doar după o examinare atentă a documentelor. Sigur, ne spune autorul, Tezaurul României a însemnat și cele 94 tone de aur ale Băncii Naționale, dar acestea nu reprezentau decât o zecime din valoarea bunurilor trimise în Rusia. Transporturile conțineau de asemenea tezaurele băncilor private, odoare bisericești, bijuteriile reginei Maria, opere de artă – mai ales tablouri, inclusiv pânze din colecții private, colecții numismatice, arhivele statului, manuscrise și cărți rare etc. Dacă toate acestea sunt predate rușilor cu acte în regulă, venirea bolșevicilor la putere schimbă complet datele problemei: Troțki dorește, nici mai mult nici mai puțin, confiscarea Tezaurului, care să servească la finanțarea Revoluției, iar Lenin se dovedește pur și simplu ahtiat după aur. De la bun început, puterea sovietică transformă problema Tezaurului într-o miză politică, legând-o de problema Basarabiei.

Cu toate acestea, în urma unor vagi tatonări diplomatice, o primă restituire are loc în 1935. Ea este mai mult simbolică: vin în țară osemintele lui Dimtrie Cantemir (dar fără cap) și o parte a arhivelor și manuscriselor. După cel de al doilea război mondial, când România intră în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice, posibilitatea restituirii Tezaurului pare să se îndepărteze. Totuși, consecință – probabil - a destalinizării, în 1956 ajung în România o serie întreagă de opere și obiecte de artă precum și faimosul Tezaur de la Pietroasa, eveniment ce este ocazia unei ample operațiuni propagandistice. Ulterior, problema e reluată, intermitent, și până la prăbușirea comunismului și – mai ales – după aceea. Se creează, în 2004, o comisie comună care nu ajunge la nici un rezultat palpabil. În definitiv, noi nu mai știm ce a mai rămas, dacă a mai rămas ceva, din valorile duse la Moscova acum un secol, și dacă nu cumva, așa cum spunea (mai în glumă, mai în serios) un ministru rus de externe, Tezaurul va fi servit la finanțarea partidelor comuniste din țările occidentale și din lumea a treia…

Cartea lui Marian Voicu ne înfățișează totodată, în mod sintetic, o sută de ani din istoria României și a Rusiei. Au trecut, scrie autorul, „două războaie mondiale, revoluții, lovituri de stat, valuri de foamete și deportări. Lumea a suferit uriașe transformări, dar chestiunea Tezaurului a rămas axul pe care pivotează în continuare girueta româno-rusă”.

XS
SM
MD
LG