Linkuri accesibilitate

Monarhii decăzuți balcanici - mai bine tratați decât detronații occidentali


Prințesa spaniolă Cristina și soțul ei Inaki Urdangarin

Până și amorul spaniolilor pentru monarhie aparține unor vremuri apuse.

Când se plâng monarhiștii de marginalizarea familiei regale în spațiul public românesc ar trebui să privească la felul în care au fost tratate familiile regale occidentale, în Italia și Grecia.

Majoritatea familiilor regale europene sunt de origine recentă și, cu exceptia Vaticanului, si parțial a Liechtenstein-ului, monarhiile europene sunt constituționale.

Dinastiile din Italia, Grecia, Belgia, Bulgaria, România au fost create in momentul formarii statelor-natiune in sec. al XIX-lea. Primii regi veneau din familii nobile germane, întrucat pe atunci inca se mai atribuia o natură aparte calitatii sîngelui de viță germană.

Dupa al Doilea Razboi Mondial, insa, unele tari, nu doar România si Bulgaria, dar si Italia si Grecia, si-au gonit familiile domnitoare. In Grecia, dupa abolirea monarhiei in 1974, familia regala a plecat in intregime in strainatate, vreme indelungata interzicandu-i-se să revină în țară.

Regele Mihai al României este, alaturi de membrii familiei regale Karageorgevici a Serbiei, unul din putinii monarhi care au domnit peste tari ce s-au scindat din pricina accidentelor istoriei. Spre deosebire insa de Mihai al României, ultimul rege al Serbiei, Petru al II-lea, nu a abdicat. A fost expulzat de comunisti in 1945 fara sa fi semnat actul de abdicare.

Exact în momentul in care era abolita monarhia in Grecia, ea era insa restaurata in Spania si e incontestabil ca restaurarea monarhiei acolo a facilitat împacarea nationala, dupa razboiul civil. La fel, in cazul actual al Belgiei, institutia monarhica este unul din ultimele lucruri care inca mai impiedica scindarea tarii, in fata tendintelor independentiste ale flamanzilor.

In Muntenegru, Serbia, Bulgaria, România, casele regale gonite odinioară au fost reprimite cu toate onorurile și au primit înapoi uriașe proprietăți, deseori în mod abuziv, chiar și unele care nu le aparținuseră. Europa de Est continua sa se agațe de ideea și esenta regalitatii, carora li se atribuie o valoare speciala. Sa ne gindim doar la felul in care bulgarii au putut crede ca fostul lor rege ar putea fi un bun prim-ministru... doar pentru că a fost rege in tinerete.

In schimb, in Occident, situația e total diferită.

Abia după anul 2000 s-au putut întoarce, în Italia și Grecia, fostele familii domnitoare, întâlnind acolo doar deriziune și sarcasm.

Casa de Savoia s-a întors în Italia după șase decenii de exil și interdicție de a călca pe solul italian (colaboraseră cu Mussolini), iar fosta familie domnitoare greacă după o jumătate de secol; fuseseră goniți de colonei, iar un referendum în 1974 instaurase republica.

In Italia, judecătorii amuzați au respins orice cerere de restituire a proprietăților regale confiscate după război. In Grecia, Altețele lor și-au vând casa din Londra ca să poată sta cu chirie la Atena (unde e mai ieftin).

In fața exemplelor date de republica italiană și de cea elenă și a umorului de tip vaffanculo cu care au fost primite cererile de restituire, poate n-ar fi rău ca unii tineri juriști români, fără păs pentru descântecele cu mândria și simbolica presupus națională date de familia regală, să se aplece asupra condițiilor în care s-au făcut restituirile atâtor domenii.

In caz de (probabile) nereguli și bază juridică șubredă, ele sunt în mod limpede reversibile.

Iar în Spania, luna trecută, ginerele fostului rege Juan Carlos și cumnatul actualului rege Felipe, Inaki Urdangarin, a fost condamnat la șase ani închisoare pentru deturnare de fonduri. A făcut apel, dar până și amorul spaniolilor pentru monarhie aparține unor vremuri apuse.

XS
SM
MD
LG