În august 1980, se petrecea un eveniment într-adevăr istoric: pentru prima dată în istoria regimurilor leniniste, reprezentanții puterii autodesemnate drept „a proletariatului” recunoșteau existența legală a unui sindicat muncitoresc independent. La aproape 60 de ani de la lichidarea sângeroasă a revoltei marinarilor din Kronstadt, care ceruseră „soviete fără comuniști”, un despotism de tip bolșevic își recunoștea public lamentabilul eșec. Se poate spune acum, privind cu atenție la efectele momentului respectiv, că în august 1980 s-a produs breșa decisivă și ireversibilă în structura regimurilor post-staliniste din Europa de Est și Centrală. Faptul că vicepremierul Mieczysław Jagelski accepta cele 21 de condiții puse de exponenții sindicatului în curs de formare schimba esențial regulile jocului. În loc de a trimite poliție spre a reprima acțiunea greviștilor de la șantierul „Lenin” din Gdansk, regimul Gierek își recunoștea neputința și, în fond, înfrângerea. Mitul unui guvern reprezentând clasa muncitoare se destrăma definitiv. Cele 500 de zile care au urmat, deci perioada legală a Solidarității, au simbolizat renașterea societății civile și au pus bazele unei mișcări naționale de rezistență civică a cărei expansiune nu mai putea fi stopată.
Între altele, un efect crucial al existenței legale a unui sindicat autoguvernat și independent a fost radicala pierdere a oricărei urme de legitimitate a partidului de guvernământ (dovadă că, în momentul proclamării Legii Marțiale în decembrie 1981 Partidul comunist nici măcar nu a mai fost invocat drept centru al puterii). Tot astfel, nu mai puțin important este faptul că în acea perioadă s-a consolidat alianța dintre muncitorimea poloneză, țăranii grupați în „Solidaritatea rurală” și intelectualii democrați. Cum arăta cândva Adam Michnik, experiența Solidarității a fost direct legată de sfârșitul iluziilor reformelor venite de la vârf. Iluminismul neomarxist își pierduse complet forța de seducție, lăsând locul analizei lucide a unui sistem eminamente nereformabil. Chestiunea ieșirii din comunism se punea așadar în termeni de strategie radicală. Pe de altă parte, era vorba de o revoluție noninsurecțională (sau, spre a relua un termen propus de Timothy Garton Ash, de o „revoluție nonrevoluționară”, în fapt o „refoluție”). După decenii de romantism nu o dată suicidal, se înțelesese faptul că ruptura cu leninismul implică geneza contrainstituțiilor societății civile ca efort colectiv răbdător și constant. Solidaritatea a fost, într-adevăr, ceea ce cercetătoarea poloneză Jadwiga Staniszkis a numit o „revoluție autolimitată”.
La sfârșitul lunii septembrie a anului 2000, a avut loc la Centrul Internațional Woodrow Wilson din Washington un important simpozion menit să celebreze această aniversare, dar și să evalueze actuala situație din lumea postcomunistă. Mă voi referi aici la două luări de cuvânt. Este vorba mai întâi de intervenția lui Zbigniew Brzezinski, profesor de științe politice la Johns Hopkins University (School of Advanced International Studies – SAIS), fost consilier pentru securitate națională în timpul administrației Carter. În viziunea sa, lumea postcomunistă, a cărei posibilitate însăși a fost prefigurată în acțiunea Solidarității, este departe de a fi reductibilă la un model unic. Tranzițiile se desfășoară în mod inegal, asimetric și nu în chip cert în direcția democrației liberale și a societății deschise. Brzezinski vorbea astfel despre trei tipuri de democrații postleniniste: cele funcționale, în care piața liberă, societatea civilă și pluralismul politic au prins rădăcini viabile (Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Estonia); apoi democrațiile semi-funcționale sau chiar cele disfuncționale (aici se situează o mare parte din Europa de Sud-Est și fosta URSS); în fine, o „democrație fictivă”, anume China, în care din leninism nu a mai rămas decât autoritarismul unui partid unic care nu face altceva decât să distrugă moștenirile economice marxiste. În ceea ce mă privește, împărtășesc prima parte a analizei distinsului gânditor politic, dar mă îndoiesc că putem atribui regimului politic din China atributul „democratic”, fie și cu amintitul calificativ ironic. În plus, nu trebuie uitat că există regimuri postleniniste gen Belarus sau republicile Asiei Centrale, care nu au nimic în comun cu practica liberalismului democratic.
Cel de al doilea vorbitor la amintitul simpozion aniversar a fost profesorul Bronislaw Geremek (1932-2008), unul din strategii intelectuali ai rupturii din august 1980, disident celebru și fost ministru de Externe al Poloniei. Din intervenția sa, marcată de nostalgie, rețin faptul că cele 21 de revendicări ale greviștilor din august 1980, deci programul politic inițial al Solidarității, au fost formulate înainte de sosirea la Gdansk a experților opoziției anticomuniste (așa-numiții „consilieri” ai lui Lech Wałęsa: Jacek Kuroń, Adam Michnik, Tadeusz Mazowiecki, Geremek însuși). În opinia lui Geremek, Wałęsa și colegii săi din Gdansk, dar și din celelalte porturi din zonă, au combinat exigențele economice cu cele politice. Înfrângerile anterioare, divorțul dintre intelectualii critici și muncitorimea revoltată erau acum depășite printr-un program comprehensiv de acțiune în direcția reconstituirii nucleelor de inițiativă socială independentă.
Într-adevăr, Solidarność a readus în experiența politică ideea unui nou tip de mișcare socială. O mișcare transideologică, situată dincolo de utopismul radical și de dihotomiile înghețate de tip stânga-dreapta. Liberalismul, socialismul democratic, democrația creștină se întâlneau astfel într-o viziune care respingea înainte de toate monismul arogant al tiraniei ideologice leniniste.
