Linkuri accesibilitate

Născut în 1924, Zbigniew Herbert a fost unul din poeții și eseiștii de vârf ai Poloniei. Atunci când a încetat din viață, în iulie 1998, deși nu fusese încoronat cu premiul Nobel precum Wisława Szymborska sau, mai devreme, Czesław Miłosz, Herbert era privit ca un erou național. Niciodată implicat în colaborarea cu totalitarismul de orice culoare, un spirit independent până la obsesie, Herbert a lăsat în urmă o moștenire literară marcată de sinceritate radicală, cultul libertății individuale și repudierea oricărei abdicări morale. Îmi amintesc astfel un celebru interviu cu Herbert tradus în paginile revistei Partisan Review acum mai mulți ani: în discuția cu scriitorul Jacek Trznadel, Herbert mărturisea că pentru el a publica măcar un rând în timpul dictaturii staliniste, deci până la dezghețul inaugurat de neuitatul octombrie polonez din 1956, ar fi fost de negândit.

Fire consecventă, chiar intransigentă, el nu separa actul estetic de cel etic. La despărțirea de Herbert, Adam Michnik afirma în Gazeta Wyborcza că poetul dispărut scrisese „cele mai înălțătoare pagini din istoria onoarei poloneze”. Iar Czesław Miłosz mărturisea într-o revistă din Cracovia: „A murit un mare poet... De-a lungul istoriei sale, o țară are doar puțini poeți ale căror cuvinte să devină parte a unui limbaj transmis din generație în generație. Este tocmai ce s-a întâmplat cu poezia lui Herbert încă din timpul vieții sale”.

Și totuși, chiar în aceste pioase celebrări se puteau nota anumite rețineri (elemente explorate de Irena Grudzińska-Gross într-un eseu publicat în revista Lingua Franca din luna martie 1999). Michnik reamintea ruptura dintre el și Herbert petrecută în anii ’90. Același disident pentru care versurile lui Herbert reprezentaseră una din supremele resurse de vigoare morală în anii închisorilor comuniste intrase în conflict cu poziția radicală a poetului în raport cu prezența foștilor comuniști în viața publică a Poloniei post-totalitare. După alegerile din 1993, când ex-comuniștii reveniseră la conducerea guvernului, Herbert, precum și o serie de figuri marcante ale exilului cultural polonez, deplorase amnezia cronică a multor compatrioți, faptul că, în pofida atâtor crime comise de comuniști, ei votaseră pentru formațiunea succesoare fără a lua în seamă riscurile unei asemenea opțiuni. Cu alte cuvinte, în viziunea lui Herbert, cei ce votaseră pentru foștii comuniști nu erau polonezi reali, ci doar nominali.

Acest tip de logică avea că provoace reacția acerbă a lui Michnik. Admiratorul pasionat de odinioară se revolta împotriva a ceea ce el considera fundamentalismul neoiacobin al marelui poet. Dreapta poloneză, mai cu seamă direcția naționalistă, a mers ulterior până acolo încât să-i acuze pe Michnik și Miłosz de faptul că Herbert nu a primit premiul Nobel și deci de agravarea unei boli ce avea să ducă la moartea sa: „Nu mă pot împiedica să gândesc – scria un comentator în paginile revistei conservatoare de nuanță populistă Tygodnik Solidarność – că dacă Herbert ar fi primit Premiul Nobel, el ar fi mers pentru tratament în Elveția sau America și s-ar fi vindecat”. Enormitatea acestui tip de insinuare este evidentă. Nici Michnik, nici Miłosz nu au contestat vreodată opera poetică a lui Herbert. Dimpotrivă, în repetate rânduri, ei și-au exprimat nețărmurita admirație pentru autorul Domnului Cogito. Raport din cetatea asediată; volumul lui Herbert, scris după proclamarea Legii Marțiale, a fost privit de disidenții polonezi drept un manifest poetic neechivoc menit să submineze minciuna dominantă a regimului Jaruzelski.

Ruptura dintre o parte a cercurilor liberale poloneze și Herbert avea să se producă abia după 1989, când poetul nu a vrut (ori nu a putut) să se resemneze cu logica frustrantă a compromisului politic. Nemulțumit de inițiativa însăși a mesei rotunde, Herbert avea să considere ideea reconcilierii drept un „colaps semantic”. Dezgustat de cultul materialismului consumerist în noua Polonie, Herbert continua să tânjească după o lume a purității și demnității nelimitate. Fără a împărtăși în vreun fel convingeri clericaliste, naționaliste ori xenofobe, Herbert a acceptat totuși să colaboreze la publicații situate mai mult sau mai puțin în tabăra antiliberală. În 1994, el îl acuza pe Michnik de „sofisme neomarxiste”, precum și de „trădarea clarității conceptelor”. Era vorba de fapt de conflictul dintre maximalismul etic al poetului și principiul toleranței ca esență a democrației preconizat de istoricul-jurnalist politic.

Nu mai puțin amar se manifesta poetul în raport cu Miłosz, cel care în 1968 fusese editorul și co-traducătorul primului volum de Herbert apărut în limba engleză. Într-un poem din 1992, Herbert ironiza „emigrația ca formă de existență” și sugera că Miłosz ar fi fost lipsit de convingeri profunde ori atașament consecvent pentru propria națiune. Și totuși, către sfârșitul vieții poetului, Herbert și Miłosz își reluaseră comunicarea. Cu o lună înaintea morții, Miłosz i-a telefonat lui Herbert din California, iar discuția lor finală a pus capăt tensiunilor dintre ei. Spre a cita din articolul lui Miłosz: „Herbert a fost răsplătit cu premiul poetic etern pentru curaj”.

Luciditatea, fibra etică neîntinată și ironia tragică drept metaforă a unei existențe rănite, acestea sunt temele poemelor lui Herbert pe care și Michnik, și Miłosz le-au iubit și le-au respectat, indiferent de pasagere neînțelegeri și inevitabile tensiuni.

XS
SM
MD
LG