Linkuri accesibilitate

De câteva secole încoace, tema relației dintre Rusia și Occident a fost o obsesie deopotrivă a intelighenției ruse și a cercurilor cultural-politice și academice din Vest. De la marchizul de Custine până la Winston Churchill, trecând prin Nietzsche, Spengler și Thomas Mann, „misterul rus” a fost celebrat, mitizat, uneori chiar demonizat.

Profesorul Martin Malia (1924–2004), regretatul istoric care a predat la Berkeley, a publicat la un moment dat o lucrare menită să stârnească anumite confruntări pasionate. Autor al mult-discutatei cărți The Soviet Tragedy: A History of Socialism in Russia, 1917–1991 (Free Press, 1995), Malia a fost și biograful lui Alexander Herzen, una din puținele figuri de seamă ale tradiției democratice ruse din secolul XIX. Articolele sale din New York Review of Books și New Republic au fost adesea comentate în presa de mare tiraj pentru excepționala lor acuitate și perspicacitate.

Cartea sa, Russia under Western Eyes, apărută în 2000 la Harvard University Press, susține o teză antipodic opusă celor care afirmă excepționalitatea insurmontabilă a culturii politice ruse (fie ei din școala lui Richard Pipes, deci conservatori, fie din cea a lui Robert C. Tucker, deci liberali). În câteva cuvinte, teza lui Malia ar fi următoarea: de-a lungul timpului, Rusia a fost divizată ori stigmatizată în ochii opiniei publice vestice mai puțin din cauza rolului ei real în Europa, cât mai degrabă din cauza „temerilor și frustrărilor sau speranțelor și aspirațiilor generate în interiorul societății europene de propriile sale probleme”.

Într-o spectaculoasă reconstrucție de istorie intelectuală, Malia afirma că, în ultimele două sute de ani, percepțiile vestice despre Rusia au fost ecoul oscilațiilor culturale occidentale între direcția raționalistă a Luminilor și cea a romantismului politic și filosofic. Cu alte cuvinte, istoricismul metafizicii germane din secolul al XIX-lea este în mare măsură responsabil pentru viziunea organicistă a progresului în virtutea căreia Rusia a fost privită ca lipsită de misiune culturală globală. Opunându-se acestor concepții mito-poetice, Malia sfida practic stereotipul „alterității” inexorabile a Rusiei și susținea că cele șapte decenii de utopie bolșevică au fost mai degrabă efectul importării unor idei pernicioase din Vest de către membrii elitei intelectuale ruse. Așadar, nu tradiția și mentalitatea ruse sunt răspunzătoare pentru patologia bolșevismului, ci un anumit tip de exces raționalist combinat cu mesianismul radical al teleologiilor politice moderne. Scria Malia: „Ceea ce comuniștii au impus Rusiei a fost suprema utopie occidentală, produsul de vârf al acelei căutări anglo-franco-germane a emancipării umane aflată în continuă ascensiune de la iluminism și antiteza sa romantică încoace”. Partidul-stat sovietic nu a fost o entitate complet străină, un fel de eternă diferență rusă, ci cealaltă față, răsturnată, sau mai bine spus inversată, a identităților și dilemelor occidentale. Odată încheiată teribila paranteză a utopiei la putere, deci a despotismului ideocratic bolșevic, Rusia reintră în circuitul modernității democratice. Aceasta este teza capitală, cu implicații politice actuale extrem de urgente, a cărții lui Malia.

Desigur, Malia concedea că există și primejdia unor căderi temporare în noi forme autoritariste, însă pe lungă durată vedea Rusia mergând într-o direcție pluralistă. Dacă nu ar fi murit în 2004, probabil că Martin Malia ar fi dorit să reevalueze parte din aceste argumente, mai ales în lumina ultimilor ani ai putinismului. Punctului lui de vedere triumfalist i se poate contrapune faptul că în Dumă, tonul este dat de profeții național-bolșevismului fundamentalist. La momentul la care scria Malia acel text, Ghenadi Ziuganov, cu ale sale divagații panslaviste combinate cu un leninism nedezmințit, era poate mai caracteristic pentru Rusia recentă decât un Grigori Iavlinski. Între timp, scena politică rusă s-a populat cu încă și mai multe astfel de personaje. Tot astfel, nici Evgheni Primakov nu părea atunci să fie exemplul cel mai convingător al aspirațiilor democratice prooccidentale.

Dar, chiar și așa, eseul lui Malia rămâne impresionant prin erudiție și coerența argumentării, provocând nu puține întrebări polemice. Critici serioase fuseseră formulate în epocă, chiar în New York Review of Books, de către profesoara de studii ruse de la Cambridge, Aileen Kelly. Ceea ce accentua ea era faptul că Rusia contemporană este teatrul unui imens „război cultural” și că prin urmare destinul occidental al acestei țări ar fi fost mult mai puțin cert decât credea Malia.

În alți termeni și cu alte implicații, Richard Pipes publica o recenzie critică la cartea lui Malia în The New Republic. Pentru Pipes, autor al clasicei istorii a revoluției ruse, specificitatea rusă nu putea fi pur și simplu negată printr-un abil exercițiu de speculație intelectuală. Existau astfel destule motive pentru a privi Rusia ca pe o țară diferită de tradiția europeană, în special în ceea ce privește rolul legii și al instituțiilor juridice, respectul pentru proprietate, natura autorității statale, existența unei memorii a autoguvernării comunităților urbane, etc.

A afirma specificitatea rusă nu înseamnă a decreta faptul că Rusia ar fi ineluctabil „barbară”, scria Pipes. Este pur și simplu vorba de a admite faptul elementar că, înainte chiar de victoria bolșevismului, Rusia a fost mai degrabă un despotism oriental decât un stat european modern. Cât privește orientarea provestică a Rusiei, văzută de Malia drept inevitabilă, Pipes, alături de Aileen Kelly, aveau motive legitime de îndoială. Valul tot mai puternic de antioccidentalism populist sugera încă de pe atunci că viitoarele decenii vor fi mai agitate și mai complicate decât le dorea (și afirma) Martin Malia...

XS
SM
MD
LG