Acesta a fost titlul primului meu articol în limba engleză: „Marxismul critic și Europa de Est”. A apărut în revista Praxis International în octombrie 1983. Co-editorul revistei, Richard J. Bernstein, pe atunci profesor la Haverford College, apoi la New School, m-a invitat să scriu pentru acel număr. Concluzia era: „Împotriva birocraților machiavelici, atașați visceral de prejudecățile lor mărginite și dogmele obtuze, marxiștii critici vor trebui fie să adopte o critică generală al societăților despotice de tip sovietic, o poziție rezultată din respingerea radicală a presupuselor lor potențialități «socialiste» și «democrate», fie să persevereze în discursul lor generos umanist, fiind în cele din urmă integrați în tehnologia manipulativă a sistemului”. Spre meritul lor, membrii Școlii de la Budapesta au mers în direcția ideilor și valorilor liberal-democratice. Este și motivul pentru care asemenea gânditori (Leszek Kołakowski, Zygmunt Bauman, Bronislaw Baczko, Karel Kosík, Agnes Heller, Ferenc Fehér, Ljubomir Tadić, etc.) au fost detestați deopotrivă de leniniști și fasciști, veșnic atașați de ale lor prejudecăți absurde și dogme asfixiante.
L-am citit prima oară pe Georg (György) Lukács când aveam 18 ani. Era o colecție a scrierilor sale despre literatură și artă, tradusă în românește, cu o prefață de N. Tertulian. Ca student, am citit „Istorie și conștiință de clasă” în „fondul special” al Bibliotecii Centrale Universitare. Pentru a face acest lucru, aveam nevoie de o recomandare de la un profesor, mai ales pentru că acest volum era considerat subversiv. La un anumit moment, Lukács era privit drept marea speranță a filosofiei neo-kantiene. Convertirea lui la marxism a rezultat în scrierea amintitei Geschichte und Klassenbewußtsein, publicată în 1923, o carte imediat atacată de președintele Cominternului, vanitosul Grigori Zinoviev, și a rămas anatemizată vreme de decenii. Este, fără îndoială, una din cele mai influente opere scrise vreodată în câmpul marxismului filosofic de la Ideologia germană și Manuscrisele economico-filosofice din 1844.
Așa cum spunea cândva Kostas Axelos, a fost „le livre maudit du marxisme” (blestemata carte a marxismului). Apoi am citit Sufletul și formele, Teoria romanului și multe alte lucrări. Unele din primele mele articole publicate în „Revista de filosofie” s-au concentrat asupra lui Lukács ca exponent, alături de Gramsci, Karl Korsch, și Școala de la Frankfurt, al mult prea ignoratului și adesea criticatului marxism occidental. Ulterior, am citit critica usturătoare a lui Leszek Kołakowski în capodopera sa Principalele curente ale marxismului. Am avut lungi conversații despre Școala de la Budapesta cu discipolii lui Lukács, Ágnes Heller, Ferenc Fehér, György Márkus și Mihály Vajda. Briliante, neuniforme și adesea exasperante, contribuțiile lui Lukács la ceea ce Alvin Gouldner a numit cândva celălalt marxism nu pot și nu trebuie să fie ignorate.
Troglodiții xenofobi ai Ungariei lui Viktor Orbán duc acum un război dizgrațios împotriva memoriei culturale și integrității intelectuale. Permiteți-mi să o citez pe istorica Marci Shore de la Yale: „Predau atât Lukács, cât și Ágnes Heller în acest semestru. Eseul Ce este marxismul ortodox? rămâne unul din cele mai eficiente texte care îi ajută pe studenți să înțeleagă relația dintre hegelianism și marxism, seducția nu doar a teleologiei, ci și a totalității, depășirea prăpastiei dintre subiect și obiect, năzuința spre totalitate”.
Aș sfârși prin aceste rânduri recente ale profesorului de sociologie de la Brown University, Michael Kennedy: „Îmi amintesc că citeam Lukács în timpul facultății sub îndrumarea lui Craig Calhoun (l-am luat chiar cu mine în timp ce îndeplineam obligația de jurat la Chapel Hill). Este esențial să ne amintim că în vreme ce anumiți oameni celebrează acum relevanța filosofiei pentru umanitate, există alții care încearcă să o sugrume”.
Nu pot decât să fiu de acord cu profesorul de științe politice de la Universitatea Rutgers, Stephen Eric Bronner, atunci când spune: „Nu cred că există cineva printre cei pe care Martin Jay i-a denumit «generația ’68» care să nu fi fost profund influențat de Istoria și conștiința de clasă a lui Lukács. Opera sa timpurie a cristalizat viziunea modernismului european, iar opera sa târzie a înfuriat adesea, dar a provocat mereu cititorul să gândească cu propriile lui idei. Metoda critică este moștenirea lui Lukács, una pe care până și golanii fasciști ai lui Orban nu o pot elimina”.
