Linkuri accesibilitate

Ursul de Aur a fost acordat filmului „Trup şi suflet“ de Ildikó Enyedi (Ungaria). Filmul românesc „Ana, mon amour“ a primit un Urs de Argint pentru montaj.

„De gustibus non est disputandum“ – „Gusturile nu se discută“. Expresia latină descrie foarte bine contradicţia între cronicarii Berlinalei şi decizia juriului internaţional al Festivalului. Marea majoritate a comentatorilor ar fi acordat marele premiu, Ursul de Aur, filmului finlandez „Cealaltă parte a speranţei“ („Toivon tuolla puolen“), în regia lui Aki Kaurismäki. Juriul, prezidat de regizorul olandez, Paul Verhoeven, a luat o decizie, totuşi, surprinzătoare, acordînd filmului din Ungaria „Trup şi suflet“ („Teströl és lélekröl”), regizat de Ildikó Enyedi, trofeul principal al Berlinalei.

Filmul, care se derulează în mare parte într-un abator şi se concentrează asupra apropierii a doi oameni introvertiţi, ar fi meritat eventual un Urs de Argint acordat cameramanului Máté Herbai, pentru o contribuţie artistică remarcabilă.

Juriul, în schimb, a acordat pentru o contribuţie artistică deosebită un Urs de Argint, Danei Bunescu pentru montajul filmului românesc, „Ana, mon amour“, în regia lui Călin Peter Netzer.

Despre filmul lui Netzer se pot spune multe, dar în nici un caz că e mai slab, precum susţineau unii cronicari, decît „Poziţia copilului“ pentru care a luat, în 2013, marele premiu al festivalului de la Berlin.

Dana Bunescu care, în trecut, a făcut şi montajul filmelor „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu”, „Moartea domnului Lăzărescu”, „4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile” şi „Poziţia copilului“, a explicat în faţa presei cum lucrează, mărturisind că are un „simţ special“ cînd montează un film.

Filmul lui Netzer are la bază romanul co-scenaristului Cezar Paul-Bădescu, „Luminiţa, mon amour“, dar nu este o ecranizare a cărţii.

Toma (interpretat de Mircea Postelnicu) şi Ana (jucată de Diana Cavallioti) sînt studenţi la Bucureşti. Se îndrăgostesc, trăiesc cu sentimentul că se potrivesc perfect şi că se pot sprijini reciproc.

Ana provine dintr-o familie simplă, din Botoşani, şi suferă de atacuri repetate de panică. Aflînd tot mai multe amănunte despre familia Anei, Toma reacţionează şocat, fiind în acelaşi timp şi fascinat de ceea ce observă şi aude.

O conduce pe Ana la diferiţi medici care o consultă. După ce Ana rămîne însărcinată se supune unei psihoterapii.

În timp ce Ana trece printr-un proces medical complicat şi e pe cale de a se însănătoşi, Toma îşi pierde, treptat, echilibrul psihic.

Pe parcursul filmului, care oscilează între oniric şi real (prin retrospective repetate, îmbibate de aluzii și fragmente ale memoriei), se conturează subconştientul şi caracterul celor doi protagonişti.

Toma provine dintr-o familie de profesori din Piteşti, și este la început figura dominantă, iar Ana cea fragilă. În final, rolurile se inversează.

Ana face carieră şi se încadrează perfect în mediul în care lucrează. După ce-şi pierde locul de muncă la un ziar, Toma trece printr-o psihoză manifestată printr-o agresivitate tot mai mare faţă de Ana.

Netzer dovedeşte prin acest film că este un adevărat maestru al ambiguităţilor, al aluziilor foarte vagi şi al punctării psihologice discrete.

Pe de altă parte, realizatorul filmului evită cu destul de mare grijă să strîngă acţiunea în corsetul realităţii sociale din România actuală.

Ca nişte pete ambigue apar, din cînd în cînd, fragmente ale realităţii, isteria religioasă, cultul banului, ipocrizia cotidiană şi solidaritatea subdezvoltată.

Presa germană despre filmul lui Netzer

Călin Peter Netzer (Foto: Berlinale)
Călin Peter Netzer (Foto: Berlinale)

Cronicile dedicate coproducţiei româno-germane a lui Netzer depăşesc acele complezenţe tipice, întîlnite atunci cînd semnatarii estompează faptul că n-au văzut filmul sau că au preluat din terţe surse opinii legate de film.

Ziarul „B.Z.“ apreciază filmul ca expresie a unei „relaţii psihopatologice“, în care se povesteşte despre „lipsa de libertate a unor oameni ale căror decizii sînt ancorate în experienţele avute cu proprii lor părinţi“.

„Cadrul psihanalitic“ al acţiunii, despre care vorbeşte „B.Z.“ şi care îi conferă filmului „mari momente emoţionale“, deşi finalul pare nereuşit, a fost evidenţiat şi de alţi cronicari germani.

Drama unei relaţii, precum numeşte ziarul „Der Tagesspiegel“ filmul lui Netzer, nu se desfăşoară cronologic, ci este prezentată ca „naraţiunea fragmentată a unei analize, oferind [spectatorului] mai multe faţete ale cinematografiei“. De aceea filmul „oscilează tot timpul între adevăr şi oglindrea fidelă a realităţii, între factologie şi fantasmagorie.“

Ziarul „Frankfurter Allgemeine Zeitung“ descrie metoda cinematografică de a construi naraţiunea, lăudînd filmul. Cronicarul de la FAZ spune în final că Berlinala a dovedit din nou că a rămas „o cetate a realismului cinematografic“, dar pe de altă parte că festivalul confirmă şi vocile scepticilor care susţin că organizatorii lui ar prefera producţii mediocre.

Cotidianul berlinez „Die Tageszeitung“ (taz) este de părere că „Ana, mon amour“ este un film care „scrutează psihicul, cercetînd o lungă perioadă, pentru a face vizibile anumite procese şi implicaţii. Călin Peter Netzer forează şi examinează cu atenţie. Chipurile pe care le prezintă sînt uneori obosite şi umflate de lacrimi.“

Südwestpresse“ compară greutatea artistică a filmului cu o „lovitură în burtă“. În opinia ziarului, Netzer a prezentat un film în care apare totul fără „menajamente“.

Retrospectivele, susţine publicaţia „Weltexpresso“, sînt „obositoare“, ajungînd la următoarea concluzie corectă: „Deasupra oamenilor, care sînt preocupaţi numai de ei, pluteşte o depresie grosolană, aşa că nu aflăm nimic despre ţara [în care se petrece acţiunea], nici despre studiul sau despre munca lor [a protagoniştilor]; asta fiindcă totul se învîrte în jurul relaţiei celor doi” protagonişti.

Celelalte premii

Cu marele premiu al juriului a fost distins filmul „Félicité“ de Alain Gomis. Acest film despre situaţia catastrofală din Congo - care suferă nu numai de multe stîngăcii tehnice - în nici un caz nu a meritat un Urs de Argint.

Tot aşa, nici filmul german „Nopţi luminoase“ („Helle Nächte“), în regia lui Thomas Arslan, nu a meritat un Urs de Argint pentru cel mai bun rol masculin, într-o naraţiune cinematografică simplistă şi neconvingătoare din toate punctele de vedere. (Pentru cel mai bun rol feminin a fost distinsă cu un premiu similar Kim Minhee din filmul coreean „Singură noaptea pe plajă / „Bamui haebyun-eoseo honja“ de Hong Sangsoo, pe care, din cauza orarului aglomerat, nu l-am văzut.)

Nu se poate spune acelaşi lucru despre producţia chiliană, „O femeie fantastică“ („Una mujer fantástica“), în regia lui Sebastián Lelio, distins cu un Urs de Argint pentru cel mai bun scenariu.

Filmul tematizează problema transsexualilor. Pe deplin meritat este şi Ursul de Argint pe care l-a primit – pentru o nouă perspectivă cinematografică - „povestirea poliţistă, thriller-ul ecologic şi basmul feminist“ din Polonia „Urmă“ („Pokot“), de Agnieszka Holland.

XS
SM
MD
LG