Linkuri accesibilitate

Poezia și puterea: Puterea poeziei și poezia Puterii (VIDEO)


Punct și de la capăt cu Vasile Botnaru și invitații săi: Maria Pilchin și Iulian Ciocan.

O relativă acalmie în mediul politic îmi oferă răgazul necesar pentru abordarea unui subiect atemporal. Adică veșnic, la fel ca întrebările existențiale, care nu presupun neapărat aflarea răspunsului, ci răscolirea, oxigenarea minții. De altfel, recent am găsit pe o pagină web o listă de 50 de întrebări existențiale, pe care orice om ar trebui să și le pună, ca să își descătușeze mintea. Iată câteva: dacă viața este atât de scurtă, de ce pierdem atât de mult timp, făcând lucruri care ne displac și, în același timp, făcând atât de puține lucruri care ne plac? Sau încă una: ce ai prefera să fii, un geniu cu probleme sau un prost fericit? Ori aceasta: dacă învățăm din greșelile noastre, de ce ne e frică să le facem?

Sunt întrebări pe care nu le vom auzi în discursurile rostite de politicieni în Parlament. Nu le vom auzi invocate în urările de Revelion ale președinților. Și nici în rapoartele primarilor. Numai scriitorii se arată preocupați de ele. Și ne determină și pe noi să ne frământăm, în căutare de răspunsuri, doar ca să ne oxigenăm mintea. Astăzi noi vom încerca să facem un popas în intersecția unde se întâlnesc, inevitabil, poezia și politica.

Vasile Botnaru
Vasile Botnaru

Europa Liberă: Tema emisiunii am formulat-o în felul următor: poezia şi puterea. Și urmează o posibilă descifrare: de ce puterea vrea neapărat să fie alături de poezie. Şi invers: poezia uneori se vrea la adăpostul puterii. Şi urmează să ne lămurim care este adevărata putere a poeziei, atunci când şi puterea vrea neapărat să fie pe lângă poezie. Pentru că puterile s-au schimbat, poezia a rămas aceeaşi, un fel de icoană intelectuală pentru mulţi oameni. De ce există oameni care au nevoie de poezie? De ce există oameni care creează poezia? Ce fel de ax uman este poezia?

De fapt, tema ne-a fost sugerată de Maria Pilchin, scriitoare, critic literar, profesor universitar şi autoarea unui recent volum de poeme dedicat lui „Ivan Gogh”, soţului, Ivan Pilchin. Maria Pilchin şi colegul nostru Iulian Ciocan, scriitor şi dânsul, critic literar, autor de pastile matinale pe care le auziţi „Realitatea cu amănuntul”. Deci, cel care toacă realitatea cu amănuntul, dar rămâne poet, scriitor, pentru că are şi dânsul nişte observaţii mai monumentale în romane.

Doamnă Maria Pilchin, să începem cu întrebarea esenţială: de ce puterea are nevoie să „încalece” poezia? Ce forme găseşte de încurajare a acelor poeţi care au nevoie de putere? Cum se întâmplă această îngemănare, mai ales, după trista experienţă din Uniunea Sovietică, când se ştie că poeţii de curte nu au fost fericiţi, cel puţin? De ce unii poeţi, autori de poezie, mai încearcă „marea” cu degetul?

Maria Pilchin
Maria Pilchin

Maria Pilchin: „Aţi spus „poeţii de curte” şi mi-am amintit că citisem undeva: contemporani cu Molière au fost mult mai mulţi scriitori decât cunoaştem astăzi, mai ales scriitori de curte. Au rămas foarte puţini. De foarte multe ori zborul poetului, dar când spunem „poet”, ne referim şi la un prozator, la poetica unui prozator...”

Europa Liberă: Da, folosim un nume sintetic.

Maria Pilchin: „...zboară spre putere cum ar zbura un fluture spre foc, nu am zis lumină, şi de multe ori se întâmplă să ardă. De ce are nevoie puterea de poezie, de artă? Ca să se decoreze, ca să îşi aplice nişte accesorii de care, de facto, este străină. Şi de multe ori se înstrăinează. De multe ori am auzit politicieni în discursul lor spunând că, de fapt, nu facem literatură sau nu sunt poezii toate acestea pe care le spunem. Adică, e o detaşare netă de discursul literar. Şi, totuşi, vom întâlni în istoria literaturii foarte mulţi politicieni care s-au făcut poeţi sau poeţi care au devenit politicieni. De ce oare?”

Europa Liberă: Dar de ce are nevoie deputatul, de exemplu, să fie filmat pe data de 15 ianuarie pe fundalul bustului cu un buchet de garoafe şi să spună un catren? Cu cine cochetează în momentul acesta deputatul? Ştiutorii de poezie şi de Eminescu sunt foarte puţini. La ce ar avea nevoie să apară în ipostaza aceasta?

Maria Pilchin: „Dacă e să privim din perspectiva PR-ului politic, societatea îl percepe de multe ori negativ în ipostaza lui ca reprezentant al puterii. Ca reprezentant al consumatorului de artă, el deodată se umanizează, devine sensibil şi etalează o sensibilitate artistică.”

Europa Liberă: Deci, make-up politic.

Maria Pilchin: „Exact. Pe de altă parte, eu cred că e şi o formă burgheză de a te înnobila. Să zicem că politicianul e burghezul banal, cotidian care îşi îmbracă această haină poetică şi aşa îl consumăm mai machiat, dacă vreţi să mergem pe această idee.”

Europa Liberă: Iulian, dumneata eşti cunoscut pentru încercările de a dezavua spuza aceasta lirico-politică. Înainte vreme era ca şi cum de înţeles, era o poezie tributară, trebuia să livrezi nişte poeme despre Lenin, ca să poţi scrie despre mama. Acum de ce ar mai fi nevoie de aceste poezii tributare?

Iulian Ciocan
Iulian Ciocan

Iulian Ciocan: „Haideţi să constatăm, mai întâi, faptul absolut evident că poetul este vulnerabil din punct de vedere material. Şi a fost foarte multă vreme, secole de rând, vulnerabil, dependent de bani, de hrană, de felul în care obţine cumva nişte mijloace pentru viaţă. Citisem nu ştiu unde că, încă de la începutul secolului al XVII-lea, poetul oficial al Curţii Regale din Anglia primea câte o indemnizaţie de circa 100 de lire sterline, plus un butoi de vin pentru munca pe care o făcea. Pentru că proslăvea Curtea Regală, pentru că pronunţa cuvinte frumoase la adresa conducătorilor.”

Europa Liberă: Adică, un fel de „Peskov”?

Iulian Ciocan: „Se poate spune şi aşa. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, poetul în continuare are nevoie de mijloace de existenţă. Şi, probabil, aceasta îl mişcă spre putere. Altminteri, ar trebui să-şi găsească un job cu un salariu foarte bun, îndestulător care să-i permită să trăiască.”

Europa Liberă: Dar poezia adevărată nu poate răzbate fără aceşti stimulenţi?

Iulian Ciocan: „E foarte greu. E destul de greu cu poezie să-ţi asiguri cumva existenţa materială. Mie mi se pare foarte complicat. Şi aceasta a fost complicat întotdeauna. Poate că există nişte poeţi care reuşesc, dar pot fi număraţi pe degete. Aceasta e părerea mea.”

Europa Liberă: Doamnă Pilchin, dar cum să deosebeşti ceea ce e făcut de dragul urechilor „regale” şi ceea ce este autentic? Din când în când guvernarea recompensează şi vârfuri adevărate, dă premii de stat, dă onorarii, dă tiraje. Cum să îi deosebeşti?

Maria Pilchin: „Trebuie să vorbim întotdeauna cu cărţile pe masă. Şi când spun cărţile...”

Europa Liberă: …cazurile particulare.

Maria Pilchin: „Da. Chiar azi se merge la poezia pe care o face omul, să vezi dacă e adevărată. Iar dacă mă întrebaţi ce înseamnă poezie adevărată, am să vă răspund cum spunea Borges: „Dacă mă întrebi ce înseamnă timpul, nu ştiu. Dar dacă nu mă întrebi, ştiu”. Spuneam într-un interviu: poezia este respiraţie, este felul în care respirăm. Şi respirăm de câteva ori în viaţă, când ne naştem, când naştem, când iubim şi când murim. Sunt ipostazele pe care poezia ştie să le trăiască la maximum. Vreau, totuşi, să revin la ceea ce spunea Iulian despre de ce are nevoie poetul de putere. Este şi acest aspect financiar. Dar mai este o chestiune aproape psihologică, dacă vreţi. Cu toţii ştim Piramida lui Maslow şi un poet ajunge la un moment dat că are ce să pună pe el, are ce să mănânce şi, totodată, are nevoie de o afirmare, de o impunere pe care şi-o doreşte. E o poveste şi de orgoliu sau de vanitate.”

Iulian Ciocan: „Poate chiar de dorinţa de a domina. Exact ca politicianul, numai că într-o altă formă.”

Europa Liberă: Adică, intrarea în ierarhii.

Maria Pilchin: „Exact. Şi atunci pentru el poezia este o pistă de lansare. Şi foarte mulţi percep aşa. Mai ales în societatea noastră am observat că unii scriitori, cu tot dinadinsul, vor să fie mai mult decât poet. Poet nu este prestigios, poeţii sunt, cum spuneau ruşii, вшивые интеллигенты. Trebuie să îmbrăcăm altceva, să ne fardăm cu altceva şi atunci este putere, atunci este businessul, atunci este glamour-ul, dacă vreţi. E rău sau este bine? Am să răspund: e firesc. E o ipostază umană şi oamenii sunt înclinaţi spre eroare. Nu vom judeca acum.”

Europa Liberă: Aceasta e o eroare?

Maria Pilchin: „Pentru calitatea poeziei, da. E un soi de disipare şi depărtare de la ceea ce trebuie să facă poetul. Pentru că, indiferent de epoci, indiferent de regimuri politice, poetul are o misiune: să transmită ceea ce, de fapt, este epoca lui. Dacă el nu este în stare să pornească, să zicem, de la o carte de debut, în care va spune cine este el, următoarele cărţi în care va spune cine este el în lume, ce este lumea, atunci pentru ce sunt aceste cărţi? Ca pistă pentru a te lansa? Poţi să faci şi altfel, devii spicherul unui partid şi te-ai lansat, dacă poţi să vorbeşti şi să scrii.”

Europa Liberă: Am înţeles, e un fel de cusur. Dar adevărata recunoaştere care este atunci? Intrarea în manuale, fete exaltate care citesc pe de rost „Cântarea României”? Pentru că un poet, pe bune, are nevoie de auditoriu, de recunoaştere. Nu poate să scrie doar în sertar sau pentru pisica lui, are nevoie de cutia de rezonanţă. O cutie de rezonanţă în regulă care ar fi?

Maria Pilchin: „Nu ştiu dacă manualele mai sunt o pârghie de impunere. Mai ales că ne aşteaptă manualele de Comunicare din care literatura s-ar putea întâmpla să fie scoasă.”

Europa Liberă: Să rămână doar opţional?

Maria Pilchin: „Vom învăţa să comunicăm, nu vom învăţa poezie. Pentru că e o epocă cam depăşită, cred unii, mai ales, specialiştii în comunicare, care vor să promoveze tehnici de comunicare. Copilul trebuie să înveţe să vorbească şi nu să simtă sau să trăiască un text, să înveţe cine a fost...”

Europa Liberă: Şi aceasta exclude poezia ca atare?

Maria Pilchin: „S-ar putea întâmpla. Pe de altă parte, declamatorii. Într-adevăr, nu mai suntem într-o epocă a poeziei declamate. Poate, să zic, dacă citim „Deşteptarea României” sau „Deşteaptă-te, române” în anumite ocazii, poezia ocazională. Să ştiţi că mi s-a întâmplat să particip la tot felul de evenimente în care poeţii invitau actori să le declame poezia. Mi se pare de multe ori artificios, pentru că cititorul, cutia de rezonanţă despre care spuneaţi, astăzi nu mai este cititorul exaltat care stă să contemple arta. Cititorul de astăzi este democratic. Pe de o parte, este mediocru, cum spunea Llosa, pentru că democraţia presupune, totuşi, masele.”

Europa Liberă: Vulg, participarea vulgului.

Maria Pilchin: „Exact. Şi atunci şi poetul face un pas. De aici avem poezia cotidiană, poezia ultimilor 30 de ani şi-a schimbat discursul. Exerciţiile acestea de declamare nu sunt neapărat rele, depinde cine le face, cum le face.”

Europa Liberă: Deci, nu manuale, nu declamaţii din scenă. Atunci ce?

Maria Pilchin: „Ancorare spre segmentul concret de cititor. Adică, scriu carte nu pentru că mă va citi criticul „X”, deşi m-aş bucura să mă citească, pentru că mă va citi jurnalistul „Y”, pentru că e foarte de bună calitate, m-aş bucura să mă citească. Mă interesează să am un impact chiar în cititorul care nu mă cunoaşte.”

Europa Liberă: Deci, inevitabil, şi tirajele vor scădea?

Maria Pilchin: „Tirajele astăzi, în epoca internetului, sunt foarte dificil de cuantificat. Există cartea online şi atunci ea poate fi multiplicată. Nu aceasta, până la urmă, trebuie să-ţi propui, câţi te-au cumpărat. Se vând cărţi de nicio culoare.”

Iulian Ciocan: „Cu atât mai mult că acesta nu este un criteriu al valorii – tirajul.”

Maria Pilchin: „Exact. Tirajul nu este un criteriu al valorii. Desigur că orice scriitor în egocentrismul lui îşi doreşte tiraje. Dar acestea sunt un soi de para-elemente literare.”

Europa Liberă: Când vorbim de poezie, totuşi, avem în vedere discursul scriitoricesc. În sensul acesta, Iulian, dumitale, ca scriitor, ce ţi-ar plăcea? Ştiu că nu ţi-ar plăcea să fii de curte, nu ţi-ar plăcea premiul de stat, zic eu, nu mă apuc să ţi-l dau astăzi. Ce altceva te-ar interesa ca dovadă a recunoaşterii şi a existenţei unui interes al acestei cutii mai mici, mai mari de vioară, de contrabas?

Iulian Ciocan: „Cred că toţi suntem de acord că orice scriitor are nevoie de un oarecare public. Publicul acesta, aşa cum spunea Maria, nu este obligatoriu să fie foarte mare. Dacă am un dram de luciditate, îmi dau seama că, dacă voi fi citit de toată populaţia Republicii Moldova, s-ar putea să fiu un scriitor foarte slab. Deci, acesta nu este un criteriu al valorii, faptul că pe mine mă citesc 10.000 de oameni. Pe mine pot să mă citească 1.000 de oameni şi eu să fiu mai valoros decât cel pe care îl citesc 10.000.

Eu am avut experienţe diferite în cariera mea de scriitor. Primul meu roman, care a apărut la „Polirom”, s-a vândut în vreo patru-cinci ani de zile, 1.000 de exemplare.

Dar am avut o experienţă şi de alt ordin, în Cehia 1.000 de exemplare s-au vândut într-o lună şi jumătate. Şi aceasta mă bucură foarte mult. Pentru că în Republica Moldova eu nu aş putea să vând nici 100 de exemplare de roman, aceasta e părerea mea.

Până la urmă, ca scriitor din Republica Moldova, mă interesează foarte mult să trec dincolo de frontierele Republicii Moldova, unde există cititori mai mulţi.”

Europa Liberă: Care e vehiculul acesta care te-ar putea duce? Mă iertaţi pentru comparaţia aceasta, dar Márquez, de exemplu, a devenit cunoscut peste noapte, nu se mai punea problema tirajelor, vehiculul lui a fost că a prins o chestiune atât de înţeleasă de toată lumea. Eu îl respect foarte mult pe Bîkov, care a dedus formula următoare: dintr-o mizerie latinoamericană a făcut un mit, o barcă pe care a încălecat-o şi a ştiut să o vândă extraordinar în toate limbile. Cred că v-aţi dori o asemenea ambarcaţiune?

Maria Pilchin: „Am vrut să vă răspund eu în locul lui Iulian, dacă îmi permiteţi.”

Europa Liberă: Da.

Maria Pilchin: „În cazul prozatorului Iulian Ciocan, nişa pe care a găsit-o e foarte importantă tocmai pentru export. Eu nu ştiu dacă cititorii de aici întotdeauna sunt conştienţi de faptul că ar trebui să-i intereseze ce li se întâmplă acum, în ultimii 25-30 de ani. Pentru că Iulian Ciocan, am observat-o şi eu, au observat-o şi alţi critici, este un scriitor care a exploatat subiectul tranziţiei moldoveneşti. A pedala pe acest subiect e destul de coerent şi ancorat în această temă. Eu cred că de aceea cehii au cumpărat, pentru că au fost interesaţi să vadă ce se întâmplă în această ţară mică şi atât de neînsemnată, dar care e prezentă geografic şi geopolitic. Şi poate e mult mai importantă în sens geopolitic. Şi anume Iulian aceasta ştie să transmită dincolo.

Ziceam mai sus: este important ce transmite poezia, romanul, piesa de teatru. Şi uneori vedeţi ce transmite în timp şi ce transmite în spaţiu, pentru că sunt texte foarte bune acum şi aici. De exemplu, dacă ieşim în Piaţa Marii Adunări Naţionale şi citim „Deşteaptă-te, moldovene”, publicul cade în genunchi. S-a întâmplat în istoria noastră. Or, ceea ce face Iulian nu ţine de momentul când vor cădea.”

Europa Liberă: Revenind la întrebarea generică, de ce Shakespeare a rămas actual? De ce poezia, discursul scriitorului poate să dăinuie şi moştenitorii iau onorarii? Ce muscă e prinsă în chihlimbarul acesta, dacă puteţi să ne spuneţi în câteva cuvinte?

Maria Pilchin: „E o foarte reuşită alegere a lui Shakespeare, pentru că noi, de fapt, nu ştim cine a fost Shakespeare. E deja un semn că s-ar putea să fie cineva tocmai din culisele puterii, care a înţeles că, pentru a fi un scriitor adevărat, trebuie să te camuflezi, să fugi de această ipostază. Pentru că foarte mulţi consideră că e Francis Bacon, Shakespeare. Nu ştim cine a fost Shakespeare, dar ştim că a lăsat o operă, a ştiut să scaneze toate ipostazele unei societăţi într-un anumit timp şi într-un anumit spaţiu actual şi astăzi. Pentru că şi astăzi ne întrebăm: a fi sau a nu fi? Şi astăzi regii noştri sunt nebuni, cum a fost regele Lear. Poate aceasta este marca calităţii – dăinuirea.

Şi posteritatea, de fapt, va spune care dintre noi sunt cei buni: cei care au colaborat, cei care s-au angajat la curte, cei care nu s-au angajat. Dar discutam înainte de emisiune cu Iulian Ciocan că şi neangajarea totală tot e o problemă. Pentru că eu, pe lângă faptul că sunt poetă, sunt şi un om care gândeşte. Şi atunci, când văd ce se întâmplă în agoră, nu pot să nu am o reacţie, nu pot să nu am o atitudine. Doi, eu mai şi votez, sunt şi un element de electorat. Şi atunci sunt prea multe ingrediente încât eu să fac, cum spunea Iulian Ciocan, artă pentru artă.”

Europa Liberă: Chiar dacă vorbim despre relaţia poezie-putere, eu mă aşteptam de la dumneavoastră, mai ales, după ultimul volum cu declaraţii de dragoste, să-mi spuneţi, totuşi, că vehiculul principal este relaţia de dragoste şi nu dragostea cu puterea. Shakespeare sigur că are radiografia aceasta de la curte cu regele nebun, dar în centru poveştii este o relaţie de dragoste adusă la dramatismul care este propriu şi zilelor de astăzi. Vehiculul acesta rămâne valabil sau nu în zilele de azi, când s-au uşurat mult relaţiile, când nu se mai ştie ce e familia, când dragostea durează trei ani, când divorţurile depăşesc numărul căsătoriilor? Vehiculul acesta pentru un poet mai rămâne în picioare?

Maria Pilchin: „Rămâne. De fapt, vreţi să dau din casă. Lucrez acum la o carte care se va numi „Poezie, eros şi putere”. Şi erosul ar părea un element străin în această ecuaţie – poezia şi puterea.”

Europa Liberă: Ori, dimpotrivă, elementul coagulant.

Maria Pilchin: „Dar teza mea este că poezia este tocmai barca care va salva poezia în faţa puterii. Pentru că de foarte multe ori, şi am un corpus de poeţi în sensul acesta, de foarte multe ori poeţii au putut rezista în faţa puterii doar prin poezia de dragoste. Mai ales, în regimurile aride, când nu puteai să ieşi în piaţă şi să spui: „Jos guvernul cutare sau regimul cutare”, poetul se exila în poezia erotică. Să ştiţi că în comunism era o perioadă când nu era sex, poetul etala tocmai prin erotism un soi de disidenţă, dacă vreţi. Şi atunci poţi să nu găseşti niciun cuvânt, nicio referire antiregim şi, totuşi, acest erotism debordant eu îl citez de multe ori ca un soi de disidenţă.”

Europa Liberă: Deci, rezistenţă prin cultură, rezistenţă prin sex?

Maria Pilchin: „Prin sex. Dar e un fel de sex aproape tanatic, aproape între dragoste şi moarte. Adică, poetul, artistul poate să aleagă să moară în dragoste, să moară prin moarte, să moară prin artă şi să se retragă din faţa puterii, în regimurile aride, totalitare.”

Europa Liberă: Iulian, dumneata, scriitorul, atunci când îţi construieşti un text, o poveste, încorporezi în mod deliberat, ştiind că acesta e vehicul, o poveste de dragoste, o dramă din acestea, o scenă de sex, erotică? Iarăşi, fac trimitere la Bîkov, el spune foarte clar, într-un roman de succes trebuie neapărat să fie descrisă o scenă erotică şi gastronomie.

Iulian Ciocan: „Nu, nu mă gândesc, nu folosesc în mod deliberat cumva aceste ingrediente. Adică, ele vin de la sine.”

Europa Liberă: Dar nici nu o eviţi, o simţi.

Iulian Ciocan: „Dacă cumva naraţiunea îţi impune o scenă de aceasta, atunci o descriu. Dar revenind la discuţia noastră anterioară, aş vrea să spun că foarte important e să vorbim aici despre doi termeni – angajare şi dezangajare. Mulţi spun că este foarte rău când poetul este angajat, pentru că lucrul acesta cumva duce la deficienţe în plan estetic. Alţii zic că este foarte rău când este dezangajat în totalitate, aşa cum a spus Maria, şi ajungem până la artă pentru artă şi la poezie lingvistică, care nimic nu spune și nici nimic nu-şi propune să spună, ci, pur şi simplu, se joacă cu cuvintele.”

Europa Liberă: Dar putem un pic să dezghiocăm această angajare? Dacă un poet este rugat să lanseze la televiziune un îndemn ca lumea să nu fumeze, dumneata eşti antitabac. Dacă ai fi rugat, aceasta e angajare?

Iulian Ciocan: „Da.”

Europa Liberă: Pledoariile acestea societale sunt angajare sau nu?

Iulian Ciocan: „E un soi de angajare, dar nu este o angajare politică, dacă, sigur, un partid politic nu cere cu insistenţă lucrul acesta, deci, abolirea fumatului. Dar vreau să spun că adevărul undeva e la mijloc. Scriitorul nu este bine să fie nici angajat în totalitate şi nici dezangajat. Aşa cum spunea undeva Alain Robbe-Grillet, un reprezentant al „noului roman francez”, singura angajare posibilă pentru un scriitor este literatura însăşi.

Deci, pentru tine, ca scriitor, lucrul cel mai important, angajamentul tău ca scriitor trebuie să fie faţă de universul literar, faţă de lumea în totalitatea ei, în centrul căreia stă omul, eul profund al omului cu toate problemele pe care le are el şi cu toate sentimentele cele mai importante – viaţă, moarte, prietenie, dragoste ş.a.m.d. Acesta este lucrul cel mai important, dincolo de orice angajament politic sau orice dorinţă de a fugi de orice angajament.”

Europa Liberă: Dar dimensionarea atunci va fi postumă?

Iulian Ciocan: „Da, probabil. Aici depinde. Unii îşi propun să aibă un impact imediat şi să fie veneraţi în viaţă, alţii vor să rămână în istoria literaturii şi să fie veneraţi după moarte. Depinde ce îţi propui tu ca scriitor.”

Europa Liberă: În sensul acesta, Maria Pilchin, dumneavoastră aveţi tentaţia aceasta, ca toate femeile, probabil, să vină astăzi recunoaşterea, să vină astăzi buchetul de flori? Sau nu?

Maria Pilchin: „Nu ştiu de ce, de foarte multe ori m-am întrebat de ce Dumnezeu mi-a dat un soi de înţelepciune în acest sens şi de mică am învăţat că ceea ce vine foarte repede şi uşor dispare la fel de repede, e fum. E ca imaginea Euridicei în infern, când te întorci peste umăr şi priveşti. Eu, personal, mi-am propus să lucrez la nişte cărţi. Și cu cât mai mult mă maturizez, înţeleg că ele contează, ele sunt importante pentru mine, restul sunt accesorii, sunt elemente din afara relaţiei mele cu literatura.

Mă veţi întreba dacă îmi place să iau premii? Dacă sunt valoroase, dacă sunt oferite de un juriu valoros, da. Adică, nu vreau să strâmb din nas şi să spun că nu, dar, de fapt, să zic că da în sinea mea. Dar nu acesta este un scop în sine, pentru că foarte multă lume de proastă calitate a luat premii şi le-a şi compromis. Mă întrebaţi dacă vreau să fiu citită? Da. Dacă nu aş fi vrut, nu aş fi scris, aş fi scris în sertar, aş fi scris pentru copilul meu şi atât.”

Europa Liberă: Sau cu un pseudonim.

Maria Pilchin: „Sau cu un pseudonim, exact. Mă întrebaţi dacă vreau să se vândă? Da. Pentru că ţin la editorul meu şi m-aş bucura ca aceasta să-i sporească cifra de afacere şi el să poată să scoată şi cărţi care nu sunt vândute.”

Europa Liberă: Dar dacă v-aş propune astăzi să intraţi într-un partid, ca să ajungeţi mâine în Parlament, să fiţi parte a puterii?

Maria Pilchin: „Eu, personal, nu. Să ştiţi că mi s-a propus deja. Mai ales în campaniile electorale, am fost abordată din partea diferitelor partide: „Am observat că sunteţi activă, tânără, promiţătoare. Vă invităm”. Şi atunci mă veţi întreba: am fost măgulită? Da, pentru că sunt om şi, probabil, epiderma mea are un soi de bacterii şi de acest fel. Cred că am făcut un duş metafizic, am spus: „Relax, li s-a întâmplat şi altora, poate, mult mai valoroşi ca tine”.

De exemplu, vreau să vă zic: un poet ratat în acest sens este Păunescu, care e chiar un poet în formarea lui şi în sensibilitatea lui, dar care a pactizat şi şi-a ratat undeva poezia din el. Mai ales că a început să facă o poezie militantă. Dar cazul lui Păunescu e foarte curios. Pentru noi, basarabenii, Păunescu a fost undeva foarte necesar, pentru că el aduna tineri, vorbea despre renaştere şi spirit naţional. Pe de altă parte, îmi vorbeau scriitorii români, el fiind în Senatul României, a făcut foarte multe lucruri pentru breasla poeţilor. Adică, uneori apare câte un poet care pactizează, se ratează ca poet, dar este sacrificat undeva pentru breaslă. Pentru că, așa cum spunea Iulian, poeţii au nevoie de casă să stea, au nevoie de grădiniţă pentru copil, telefon tras în casă. Şi atunci, acesta le asigura această infrastructură.

Sunt curioase aceste personaje care ocupă această nişă a poetului sacrificat, care merge spre putere, care negociază, mai ales, la ruşi de foarte multe ori. Despre Nikulin cred că priveam o emisiune, în care el trăgea de uşi şi ajuta colegii să câştige nişte metri pătraţi. Întrebarea aceasta e tot delicată şi, probabil, trebuie să sacrificăm pe unii. Vreau eu să fiu sacrificată în acest sens? Nu. Probabil că sunt o poetă destul de egoistă în sensul poeziei şi, la viaţa mea nu e o promisiune, e o speranţă, sper să pot să refuz în folosul poeziei, pentru că, înainte de a deveni, să zicem, membru de partid sau deputat, eu am fost poetă şi pentru mine e spus tot.”

Europa Liberă: Noi vom continua neapărat discuţia aceasta. Am vrut să o abordez acum nici prea aproape de o campanie electorală, nici prea departe. Dar, oricând valabilă, această discuţie, când ascultătorii, telespectatorii trebuie să atragă atenţia la această hârtie de turnesol, conştiinţa neamului, dacă vreţi: cum se comportă, cum reacţionează la ofertele politice, cum se gudură uneori pe lângă politic, cum, dimpotrivă, dă coate şi îşi arată colţii, merge pe contrasens, în răspăr. Şi aceasta e foarte important, pentru că în lumea aceasta cu foarte puţine exemple, puţinele exemple pe care le avem trebuie să le vedem, să le urmărim şi, eventual, să le recompensăm la vreme, ca să nu-şi piardă curajul, ca să nu vrea neapărat să facă parte din putere sau, dimpotrivă, să se retragă în turnul de fildeş, cum spunea Iulian, ci să fie undeva la mijloc, să fie întotdeauna un barometru, un camerton după care să ne potrivim şi noi ceasurile, instrumentele muzicale, viorile, contrabaşii sau trompetele.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG