Linkuri accesibilitate

Ani de zile convenția dominantă în lumea academică vestică a fost că în raport cu China trebuie să renunțăm la stereotipurile și așteptările occidentale. Drepturile omului se văd altfel în cultura chineză, susțineau nu puțini autori (și se mai întâmplă să întâlnim asemenea opinii și astăzi, deși mult mai puțin frecvent). În realitate, în pofida promisiunii inițiale a maoismului de a evita excesele criminale ale lui Stalin, bilanțul socialismului de stat asociat cu Mao și camarazii săi este unul terifiant din punctul de vedere al numărului de victime și al enormității represiunilor în masă. Firește, nu se poate nega că această China s-a modernizat, însă nu este mai puțin adevărat că vorbim de infrastructura tehnologică, și nu de o dezvoltare democratică și pluralistă. Moștenirea lui Mao (ca și a succesorului său, Deng Xiaoping) este una a unui încruntat și gelos autoritarism colectivist, cu o elită militaristă și xenofobă al cărei unic scop este să-și mențină dominația asupra unei societăți atomizate și intimidate.

Cel puțin două cărți aruncă o lumină indispensabilă asupra sistemului politic din China comunistă și demonstrează responsabilitatea directă a lui Mao Zedong, „marele cârmaci”, pentru milioanele de victime ale acestui experiment social și politic. Este vorba de o masivă biografie, Mao: A Life (Holt Paperbacks, 2001), datorată lui Philip Short, timp de un sfert de veac corespondent internațional al BBC-ului și al cotidianului The Times din Londra, precum și de o lucrare mult mai concisă semnată de profesorul Jonathan Spence de la Universitatea Yale (Mao Zedong: A Life, Penguin Books, 2006). Acesta din urmă este autorul a peste zece cărți despre China secolului XX. Ambele lucrări încearcă să explice natura comunismului chinez, relația dintre Mao și mișcarea comunistă mondială, rădăcinile naționale ale acestui utopism radical diferit de leninismul clasic prin accentul pus pe țărănime ca forță principală a revoluției. Evitând tonul de rechizitoriu, autorii se ocupă deopotrivă de realizările și de catastrofele generate de voluntarismul maoist. Un lucru este cert: China contemporană trebuie analizată prin referința la liberalizare, iar standardele cu care operăm în această analiză nu au de ce să fie altele decât cele aplicate Americii Latine, Europei sau Africii.

Cărțile la care mă refer recunosc rolul lui Mao în transformarea Chinei dintr-o societate înapoiată, divizată, dominată de capitalul străin și prea puțin educată în actuala mare putere industrială și militară, posesoare de rachete nucleare și capabilă să exporte produse de larg consum în toate colțurile lumii. Pe de altă parte, arată cei doi autori, nu este deloc cert că toate aceste schimbări nu s-ar fi putut produce și în condiții mult mai puțin represive. Ceea ce reiese din aceste cărți este că Mao a fost un despot îndrăgostit de putere în chip patologic, disprețuind cinic și călcând în picioare principiile pe care le proclama cu atâta ardoare în cuvântările și scrierile sale. Viața sa privată s-a derulat sub semnul unei promiscuități totale. În timp ce tiranul își permitea absolut orice fantezie în spațiul ermetic închis al reședinței sale, inițiativele lui aberante duceau la sacrificii umane ce nu pot fi calificate decât sub numele de crime împotriva umanității.

În documente de arhivă devenite accesibile în ultimii ani, Mao se declara satisfăcut că în campaniile împotriva așa-zișilor contrarevoluționari de la începutul anilor ’50 au fost lichidați fizic peste 700.000 de oameni. Tot astfel, se poate estima că în perioada „Marelui Salt” din 1958 și a foametei ce i-a urmat, în 1960 și 1961, peste 20 de milioane de oameni și-au pierdut viața. Dacă adăugăm la aceste cifre sinistre milioanele de victime din anii „Marii Revoluții Culturale Proletare”, ajungem, afirmă Philip Short, la amețitoarele cifre de 23 de milioane ca minimum și 35 de milioane ca maximum. Concluzia autorului britanic este categorică: Mao a ucis mai mulți concetățeni decât orice alt conducător din istorie.

Era ceva maladiv și fanatic în acest personaj care putea să lase impresia de visător abstract, interesat mai mult de poezie decât de intrigi și aranjamente de culise. În realitate, asemeni discipolului său Pol Pot, pentru Mao ființele umane nu meritau niciun respect. Importante erau schemele sale utopice, obsesiile sale doctrinare și mai ales recunoașterea universală a infailibilității geniului său vizionar.

La Conferința comunistă mondială de la Moscova din noiembrie 1957, spre stupoarea unor Hrușciov, Togliatti sau chiar Gheorghiu-Dej, Mao rostea un discurs în care îi critica pe cei ce se temeau de riscul unei confruntări termonucleare. Pentru Mao, dacă prețul „înfrângerii imperialismului” era dispariția unui sfert ori chiar a unei jumătăți din populația lumii, el merita plătit, ținând cont că jumătatea care ar supraviețui va trăi în paradisul comunist. Spence afirmă că, spre deosebire de Hitler și Stalin, Mao era înainte de toate interesat de remodelarea mentală a supușilor săi. Este o distincție care le spune prea puțin celor ce au suferit și suferă efectele catastrofice ale maoismului. Grija pentru echilibrul analitic nu trebuie să ducă, în acest caz, la anestezie etică. Cum spunea John Burns, unul din cei care au recenzat cartea lui Spence pentru New York Times Book Review, nu există scuze și alibiuri convingătoare pentru asemenea atrocități. Trebuie adăugat, în incheiere, că istoricul Frank Dikkoter a publicat, in anii din urmă, cărți esențiale despre ororile legate de „Marele Salt” si de „Revoluția Culturală” (2016), acea ingrozitoare explozie de barbarie anti-culturală. Vorbim despre zeci de milioane de victime. Voi reveni.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG