Linkuri accesibilitate

Cum poate fi definit secolul XX? Care a fost evenimentul care și-a pus cel mai acut pecetea asupra acestui veac și, așadar, asupra atâtor destine individuale și colective? Primul lucru care poate fi spus este că secolul XX a fost unul al politicii de masă. Ortega y Gasset observă acest lucru în faimosul său eseu despre revolta maselor, anume apariția unui nou tip de politică în care forțe și pulsiuni colective tind să învăluie, să submineze și chiar să domine instinctele și aspirațiile individual-liberale.

Nu trebuie uitat că, la începutul secolului, liberalismul democratic părea să aibă prioritate și că demagogiile populiste erau mai degrabă fenomene marginale (mă refer mai ales la Occidentul dezvoltat din punct de vedere industrial). Radicalismul utopic marxist se calmase oarecum, iar cel mai important partid social-democrat, cel german, acceptase regulile jocului parlamentar. Progresul politic, economic și social era văzut ca indispensabil, iar statul dictatorial, ca un anacronism în curs de inevitabilă extincție. Toate acestea aveau să se schimbe fundamental în urma izbucnirii primei conflagrații mondiale. Războiul a fost catalizatorul deopotrivă al prăbușirii imperiilor tradiționale și al victoriei bolșevismului în Rusia.

Lenin, fondatorul partidului bolșevic, a fost probabil personalitatea ale cărei acțiuni și viziuni au jucat un rol decisiv în configurarea noilor stiluri politice ale secolului. Odată cu Lenin, ideologia, partidul unic conceput ca elită predestinată, propaganda de masă, supremația doctrinei presupus infailibilă și cultul organizației revoluționare devin teme esențiale ale politicii moderne. Liberalismul constituțional rus, oricum fragil, capotează în fața ofensivei bolșevice. Ceea ce face din Lenin personajul poate cel mai influent al secolului este invenția noului model de partid, bazat pe o ideologie cu ambiții transformatoare absolute, întruchipare a corpului social unificat prin excluderea „inamicului de clasă”. „Fără ideologie revoluționară nu există mișcare revoluționară” afirmă Lenin, postulând astfel supremația dogmei.

Leninismul este exacerbarea milenarismului marxist, deci o religie seculară care șterge distincția tradițională dintre cetatea divină și cea pământeană, dintre transcendență și imanență. Salvarea este făgăduită aici și acum. Celebrarea Revoluției și a Istoriei sunt pentru Lenin și discipolii săi teme sacrosancte. În numele utopiei revoluționare a societății fără clase sunt acceptate și chiar promovate metode teroriste de lichidare a oricărei opoziții (politice sau spirituale). Monolitismul cel mai sufocant este decretat virtute revoluționară. Într-un eseu publicat în The New Republic în 1999, Robert Conquest, autorul clasicei lucrări The Great Terror (apărută în traducere românească la Humanitas), afirmă că, dacă un tramvai l-ar fi izbit în chip mortal pe Lenin la Zürich în 1916, soarta omenirii în acest însângerat și turbulent veac ar fi fost complet diferită. Cu alte cuvinte, ducând raționamentul mai departe, așa cum nota Richard Pipes în a sa Istorie a revoluției ruse, fără experimentul bolșevic avansul radicalismului fascist ar fi fost mai dificil ori poate chiar imposibil (Lev Troțki intuise limitele determinismului istoric hegeliano-marxist când scrisese că, dacă Lenin și el însuși nu s-ar fi aflat la Sankt Petersburg în octombrie 1917, revoluția bolșevică nu ar fi avut loc). Martin Malia este de altă părere, susținând că democrația rusă era atât de plăpândă, iar haosul atât de insuportabil, încât o formă sau alta de autoritarism devenise inevitabilă la mijlocul anului 1917.

Revenind la consecințele loviturii de stat leniniste, este adevărat că fascismul a reprezentat o mișcare revoluționară opusă liberalismului, dar nu trebuie uitat că miza inițială a acțiunii fasciste în Italia și Germania a fost legată de opoziția în raport cu acțiunile de tip bolșevic în aceste țări. În plus, modelul de partid, dar și sistemul concentraționar totalitar au fost inaugurate în Rusia leninistă, înainte așadar de a fi imitate și refuncționalizate în experiențele fascismului italian și ale nazismului. Pe scurt, secolul XX a fost secolul luptei dintre totalitarism și democrație, dintre mișcările anti-sistemice întemeiate pe ideologii salvaționiste și sistemele democratic-liberale.

Puciul bolșevic din octombrie 1917, ulterior definit drept o revoluție, a fost acel eveniment care a schimbat categoric cursul civilizației occidentale și implicit al istoriei planetare. Pretinzând că unifică umanitatea în numele unui ideal comunitar, bolșevismul a permis insurecția maselor în politică, a anihilat mecanismele de limitare a guvernământului imaginate de tradiția liberală (separația puterilor, constituționalismul) și a întemeiat un sistem despotic fără precedent în ceea ce privește disprețul absolut și total față de lege.

Când Hitler afirma că Führer-ul este legea, el se făcea în fond ecoul tezei leniniste privind caracterul „neîngrădit de vreo lege al dictaturii proletariatului”. Astăzi, când fascismul și leninismul, ca ideologii și mișcări globale, au suferit înfrângeri colosale, există iluzia că ele au fost simple aberații în istoria acestui secol. În realitate, cum demonstrează lucrările unor François Furet și Claude Lefort, în prelungirea reflecțiilor unei Hannah Arendt ori ale unui Raymond Aron, totalitarismul (în ambele sale ipostaze) a fost (și rămâne) un element al crizei modernității. Firește, există în toată această dramă mai mult decât o singură cauză. Lenin nu ar fi putut influența istoria veacului într-o asemenea măsură dacă nu ar fi exploatat criza mondială, disperarea generată de Primul Război Mondial. La fel, catastrofa nazistă a fost direct legată de efectele acestei conflagrații, de criza parlamentarismului german în anii ’20 și ’30, de rolul nefast al Cominternului în politica stângii germane (obsesia stalinistă privitoare la social-democrație ca „social-fascism”). Aleksandr Soljenițîn avea dreptate în Arhipelagul Gulag când susținea că ideologia a fost acel opium sau, mai bine spus, acea substanță toxică utilizată pentru anihilarea criteriilor morale tradiționale și clădirea unui sistem bazat pe minciună, delațiune, frică și asasinat în masă. Iar Lenin, un elitist iacobin de formulă neo-machiavelică a fost cel care a creat primul partid/stat în care puritatea ideologică este plasată mai presus de orice considerente etice ori sentimentale. Pe scurt, secolul XX, cu ale sale gigantice convulsii și transe ideologice, a fost unul al competiției între mitul totalitar (al revoluției, națiunii sau rasei) și neîncheiatul, mereu amenințatul proiect al individualismului civic.

XS
SM
MD
LG