Linkuri accesibilitate

„Lenin a inaugurat comunismul sovietic și l-a îmbogățit cu o nouă poliție secretă și lagăre de concentrare. ...Odată ajuns la putere, Lenin i-a vânat cu entuziasm pe toți cei care nu se potriveau sau se opuneau noului regim și a introdus epurările Partidului Comunist care declanșau periodic vânători de vrăjitoare naționale. ...Lenin nu a devenit dictator pur și simplu prin preluarea mantalei de președinte al Sovnarkom (în realitate, premierul consiliului). Mai degrabă, el și-a impus voința prin controlul asupra marilor texte marxiste și, probabil, deasupra tuturor celorlalte, prin ferocitatea sa”. Ar fi greu să nu cădem de acord cu aceste cuvinte ale istoricului Robert Gellately (vezi Lenin, Stalin, and Hitler, p. 581).

Lenin a creat praxisul voluntarismului și maniheismului necesar pentru succesul acțiunii revoluționare. Impactul său asupra marxismului și responsabilitatea lui pentru abisul etic și pentru imensul sacrificiu uman generate de comunism în secolul XX este, cred eu, superb exprimat de următoarea formulă: „Marxismul a scos istoria din stadiul copilăriei, din momentele ei mute și i-a dat coloană sonoră. ...Lenin a descoperit că istoria vorbește limba materialismului dialectic. Dar cineva are nevoie de un crainic pentru a propovădui scenariul”. Iar acel crainic a fost Radio Moscova cu a lui unică voce a PC(b)US.

În mod ironic, tocmai reîntoarcerea deziluzionată la „marile texte marxiste”, o uitată și trădată tradiție, a fost cea care a permis valurilor succesive de destalinizare revizionistă să zdruncine barca utopistului partid-stat. Nu a existat o asemenea tradiție în experiența nazistă. Nu a existat nicio Sfântă Scriptură originară, presupus umanistă, pentru național-socialiștii deziluzionați care să fi dorit, poate, s-o reînvie. În opinia mea, aici se află distincția capitală între cele două înfiorătoare experiențe. O asemenea evoluție ar fi fost de negândit în regimul nazist: nu a existat niciun proiect originar umanist, niciun rezervor luminat de speranțe libertare trădate pentru a fi invocat împotriva abominațiilor hitlerismului. Susțin că lovitura mortală aplicată de Hrușciov cultului mistic al liderului defunct cu greu putea fi imaginată într-o Germanie post-Hitler. Impactul revizionismului marxist și al intelectualilor critici nu poate fi subestimat. Aventura revizionismului i-a condus pe acești intelectuali dincolo de cândva venerata paradigmă, marxismul critic s-a transformat în post-marxism și chiar și în anti-marxism liberal. De la interior și de multe ori de către adepți fanatici, leninismul a fost perceput ca deficitar în termenii celei mai puternice ambiții ale sale: de a răspunde într-o manieră angajantă pozitivă la provocările modernității democratice.

Fulminantul atac al lui Nikita Hrușciov asupra stalinismului la al XX-lea Congres al PCUS din februarie 1956 a deschis calea înțelegerii faptului că toate constructele teoretice și politice staliniste au fost denunțate ca o înșelătorie teribilă: iluziile nu mai puteau ascunde jalnica realitate. „Revizionismul”, un termen inventat de ortodoxiile neo-staliniste pentru a stigmatiza curentele critice de gândire și pe principalul adversar întâlnit de birocrații conducători încă de la luptele fratricide de la mijlocul și sfârșitul anilor 1920, a devenit principalul dușman al constructului ideologic neo-stalinist. Mai mult, radicalizarea politică (de-bolșevizarea) intelectualilor est-europeni a coincis cu –și a fost catalizată de– valul de liberalizare declanșat de revelațiile istorice ale lui Nikita Hrușciov. Nevoia de reformă morală a comunismului a constituit principala motivație pentru renașterea neo-marxistă din Europa de Est.

Revolta intelectualilor împotriva controlului totalitar a devenit o amenințare importantă la adresa longevității regimurilor de tip sovietic. Legitimitatea îndoielnică a acestor guverne a fost pusă sub semnul întrebării de critici care nu puteau fi acuzați că ar aparține claselor sociale înfrânte. Cu a lor apărare fățișă a umanismului și democrației, aceste regimuri au contribuit la erodarea aparentului consens monolitic. Mai mult, așa cum arăta și istoricul Vladislav Zubok, „etosul participării civice educate, rezistența la imoralitatea regimului comunist și credința în umanul socialist au fost trăsătura comună a eforturilor reformatorilor ruși, polonezi și cehi, precum și ale oamenilor de cultură de orientare liberală”. (vezi Copiii lui Jivago) Acest teren comun de împuternicire civică și emancipare în continuă ascensiune a devenit din ce în ce mai evident în 1968 și, mai târziu, în ecourile mișcării disidente din Europa Occidentală. Apostazia a apărut odată ce hybrisul ideologic al regimurilor comuniste a fost denunțat din interior. Leninismul, spre deosebire de fascism, s-a prăbușit în cele din urmă în Europa din cauza faptului că și-a pierdut credibilitatea hierocratică.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG