Linkuri accesibilitate

Arthur Koestler
Arthur Koestler

Numele lui Arthur Koestler este indelebil legat de denunțarea atrocităților totalitare ale secolului XX. Scris mai întâi în limba germană, romanul său Întuneric la amiază, apărut la începutul anilor 1940 și în ediție engleză, a devenit celebru abia după război și a reprezentat, probabil, cel mai cutremurător document literar legat de catastrofa Marii Terori staliniste din perioada 1936–1939.

În 1998, în paginile săptămânalului The New Republic, cunoscutul istoric literar Michael Scammell, autor, între altele, al unei monumentale biografii a lui Aleksandr Soljenițîn, a publicat o serie de documente inedite din arhivele Cominternului legate de geneza acestei cărți cruciale pentru conștiința istorică a veacului trecut. Era vorba de două scrisori adresate de Koestler, în 1938, conducerii Asociației Scriitorilor Comuniști Germani în exil, în care își exprima totalul dezgust și revolta morală în raport cu farsele judiciare care aveau loc la Moscova sub chipul „proceselor” împotriva Vechii Gărzi bolșevice. Ar trebui să menționez că scrisorile lui Koestler au fost trimise după perioada pe care autorul o petrecuse în Spania Războiului civil, unde, asemeni lui George Orwell, avusese ocazia să descopere pe viu mașinațiile diabolice ale agenturii comuniste staliniste împotriva oricăror manifestări de autonomie politică și spirit democratic.

În autobiografia sa apărută în anii 1950, Koestler se referea la aceste scrisori considerându-le pe veci dispărute (fie în „gaura memoriei” cominterniste, fie, cine știe, în arhivele Gestapoului, după ce vor fi fost capturate în Parisul ocupat de Germania nazistă). În realitate, aveam să aflăm, așa cum scrisese odinioară Mihail Bulgakov, că „manuscrisele nu ard”. Scrisorile lui Koestler au zăcut decenii de-a rândul, prima, mai laconică, într-un fond special al arhivelor KGB-ului, cea de-a doua, mult mai detaliată, în arhivele Internaționalei a III-a, într-un dosar purtând eticheta „Arthur Koestler. Strict confidențial”.

De ce sunt aceste scrisori atât de importante? Întâi de toate, întrucât ele luminează drama de conștiință a unui intelectual revoluționar la acel ceas istoric pe care romancierul Victor Serge l-a numit „al miezului de noapte din secol”, când delirul stalinist ajunsese la culmea paranoiei polițiste și când devenise imposibil pentru orice om de bună credință să rămână mut fără ca prin acesta să participe la perpetuarea unei oribile și sângeroase mascarade. Apoi, este vorba de un diagnostic lucid, cât se poate de riguros, al degringoladei morale a bolșevismului. Rupând cu colegii săi staliniști, Koestler știa că se așază deliberat în afara propriei sale familii politice, că riscă să fie ponegrit, insultat, chiar nimicit. Și totuși, ruptura devenise pentru el inevitabilă. Niciun alibi, nicio raționalizare sofisticată nu mai puteau justifica susținerea imensei minciuni staliniste. În 1938, autorul se menține încă în iluzia că URSS reprezintă ultimul reazem al antifascismului. Ulterior, o dată cu semnarea acordului de brigandaj internațional din august 1939 între Molotov și Ribbentrop, se ajunge la ruptura totală. Nu mai există niciun motiv pentru Koestler, Orwell sau Manès Sperber să se abțină de la condamnarea Uniunii Sovietice ca despotism totalitar, frate siamez al Moloh-ului nazist.

În zilele noastre, când se scurge multă cerneală pe tema comparației nazism-comunism, este important să ne amintim că în urmă cu aproape opt decenii, câțiva intelectuali într-adevăr onești au avut pudoarea să pună degetul pe rană și să denunțe omologia structurală dintre crimă și barbarie a celor două regimuri revoluționar-totalitare absolute ale secolului XX.

Prima scrisoare este un text lapidar, prin care Koestler își anunță colegii comuniști de expresie germană că a decis să demisioneze din Partidul Comunist German. Era vorba de un gest de o imensă semnificație, prin care scriitorul rupea cordonul ombilical cu o organizație cvasi-religioasă, ai cărui membri făcuseră din demagogia fraternității antifasciste un adevărat drog politic. În acest text, Koestler insistă că nu se gândește să adere la un grup de opoziție și că se menține convins de faptul că URSS „este un factor decisiv pozitiv în echilibrul politic al timpurilor noastre”. Câteva zile mai târziu, ruptura devine mult mai categorică. Apostazia se adâncește ca experiență existențială definitivă. Acuzațiile la adresa bolșevismului instituționalizat sunt configurate cu deplină claritate, anticipând tulburător paginile cele mai dramatice din romanul care avea să apară câțiva ani mai târziu. Reproșul fundamental adus de Koestler bolșevismului în ipostaza sa stalinistă este crescânda degenerare morală, climatul terorist impus ca normă de existență a partidului, anihilarea oricărei scântei de independență mentală și politică.

Scrie Koestler: „Faptul crucial este că evenimente precum

Procesele de la Moscova ...nu sunt decât expresia cea mai crasă și mai revoltătoare a unei boli care a atins întreaga mișcare, a infectat categoriile medii de cadre și se extinde până la celulele individuale

”. Cu alte cuvinte, cea mai gravă cauză, dar și consecință a teribilei maladii a spiritului și practicii revoluționare leniniste, pentru Koestler, dar și pentru eroul său Rubașov din Întuneric la amiază, o constituie absența unui sistem al eticii ori, mai exact spus, subordonarea mijloacelor față de scop. Neo-machiavelismul bolșevic își află rădăcinile în această exaltare a unei pretinse cauze sacre în numele căreia se pot justifica cele mai abjecte acțiuni: crima, trădarea, delațiunea. Ceea ce rezultă dintr-o asemenea viziune cinică asupra actului politic nu este decât o continuă persecuție a oricărei opțiuni care se distinge de „linia generală” dictată de conducătorii presupuși infailibili.

Scrisorile lui Koestler de despărțire de colegii comuniști și demisie din partid rămân, în opinia mea, momente referențiale ale literaturii deșteptării din somnul dogmatic și a sfidării înregimentării totalitare, fie ea de dreapta ori de stânga.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG