Linkuri accesibilitate

Republica de la Weimar s-a prăbușit ca urmare a tensiunilor interne exacerbate de criza economică și socială globală. Weimarul, spre a relua titlul unei cărți faimoase, s-a caracterizat prin disperare culturală. Dar a contat enorm faptul că democrația liberală a fost atacată de partidele/mișcări totalitare, în primul rând de NSDAP (Partidul Național Socialist al Muncitorilor din Germania), condus de Adolf Hitler și de KPD (Partidul Comunist din Germania, secție a Internaționalei Comuniste), condus de Ernst Thälmann, dar de fapt de Stalin. Ambele partide făceau parte din Reichstag, ambele aveau facțiuni parlamentare. Ambele foloseau strategiile de erodare a statului de drept și de utilizare a Reichstagului (Parlamentului) pentru a-și atinge scopurile anti-democratice.

Pentru Hitler, recursul la „calea legală” nu însemna abandonarea tehnicilor violente de contestare a democrației (batalioanele de asalt, SA). La fel, KPD avea propriile detașamente paramilitare, plus organizația tehnico-militară secretă. Hitler a reușit să-și construiască în 1932 un sistem de alianțe care au emasculat centrul politic. În ianuarie 1933, a ajuns la putere în urma deciziei președintelui Paul von Hindenburg de a-i încredința mandatul de cancelar (cu baronul Franz von Papen pe post de vice-cancelar).

Din acel moment, Hitler a dispus discreționar de majoritatea parlamentară de care avea nevoie pentru a impune legislația excepțională și a organiza uniformizarea (Gleichschaltung), deci coordonarea și acapararea totalitară a instituțiilor statale, inclusiv a justiției. Deci nu am negat vreodată elementul violent în acțiunea de luare a puterii de către naziști. În consens cu majoritatea copleșitoare a experților (istorici, economiști, specialiști în drept, politologi, filosofi, sociologi, teologi), consider că a fost vorba de o combinație de mijloace democratic-legale și de metode extra-legale.

Recomand cărțile clasice ale lui George Mosse și ale lui Fritz Stern, lucrarea despre Republica de la Weimar a lui Eric Weitz, biografia lui Hitler (în două volume) de Ian Kershaw și volumul Comparative Fascist Studies: New Perspectives editat de profesorul Constantin Iordachi de la Central European University, apărut în 2010 la editura Routledge.

Venirea la putere a lui Hitler a fost salutată și de Internaționala comunistă prin decretul Comitetului său Executiv din data de 1 aprilie 1933: „Consfințirea unei dictaturi fasciste fățișe, care va distruge iluziile democratice ale maselor și le va elibera de sub influența social-democraților, va grăbi înscrierea Germaniei pe calea revoluției proletare”. Să amintim, din nou, că Hitler însuși vedea în democrație dușmanul numărul unu în timp ce se confesa: „Am învățat foarte multe lucruri de la marxism... Național-socialismul este ceea ce marxismul ar fi putut să fie dacă s-ar fi descotorosit de legătura absurdă și artificială cu sistemul democratic” (vezi cartea lui Joachim Fest, Hitler, Harmondsworth, 1977, p. 188) Führer-ul a explicat că, spre deosebire de politicienii burghezi, care foloseau exclusiv arme intelectuale, „marxiștii «au unificat mintea și violența brutală într-un mod armonios». SA avea să-i imite”. (Joachim Fest, Hitler, p. 214)

În Mein Kampf, tot Hitler oferea următoare interpretare a celor trei culori prezente pe steagul imperial german, care avea să rămână drept emblema statului chiar sub Al Treilea Reich: „Roșul reflectă ideile socialiste, albul pe cele naționaliste ale mișcării, Svastica neagră, misiunea luptei pentru victorie a omului arian și, simultan, victoria ideii activității creative care a fost mereu antisemită și va rămâne antisemită pentru mult timp”. Acestea sunt cele trei culori ale tuturor ideologiilor totalitare, deși, în Uniunea Sovietică, negrul și albul au apărut abia în a doua jumătate a anilor 1930. Dacă a fost negrul cel care a atras masele spre nazism, atunci a fost roșul (culoarea celor exploatați și însetați de revanșă) cel care a atras elita intelectuală doritoare de revoluție cu orice preț.

În tot acest timp, sloganurile naziștilor și comuniștilor au rămas interșanjabile, la fel și limbajul care făcea apel la aceleași valori. Hitler se referea cu mândrie la el însuși cu termenul de „proletar”. Discursul său de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, când avioanele care bombardau Anglia și tancurile care invadau Franța erau alimentate cu combustibil sovietic, reprezintă un bun exemplu de retorică nazistă: „Dacă tot ce se petrece în acest război indică faptul că aurul luptă împotriva muncii, capitalismul împotriva poporului, reacțiunea împotriva progresului umanității, atunci victoria va reveni muncii, oamenilor și progresului”. Și mai simplu spus, naziștii și comuniștii au detestat deopotrivă tot ceea ce a reprezentat vechea lume, stilul de viață și valorile simbolizate cel mai puternic și profund sub eticheta Republicii de la Weimar.

XS
SM
MD
LG