Linkuri accesibilitate

Debutul mandatului prezidenţial al lui Igor Dodon numai discret nu poate fi numit – înlocuirea limbii române cu limba moldovenească pe site-ul Preşedinţiei RM; scoaterea drapelului Uniunii Europene de pe instituţiile de stat; retragerea cetăţeniei moldoveneşti ex-preşedintelui român Traian Băsescu; întrevederea cu proaspătul lider de la Tiraspol; prima vizită oficială la Moscova, unde a fost primit la Kremlin de către preşedintele rus Vladimir Putin, care i-a dăruit… o hartă a Moldovei

Drapelul lui Dodon
Drapelul lui Dodon

istorice; iar mai încoace, şi iniţiativa de a adopta încă un drapel de stat, şi anume flamura de luptă a „lui Ştefan cel Mare” (pe câmp roşu, un cap de bour de aur) şi decretarea zilei de 2 februarie drept sărbătoare a statalităţii moldave.

Toate aceste acţiuni – heirupiste, în esenţă – sunt chemate să demonstreze (în faţa propriului electorat, în primul rând) o activitate efervescentă, întru binele naţiunii, a proaspătului preşedinte moldav. Nu am de gând să revin, aici şi acum, la acestea – la unele, am şi reacţionat în scris la momentul comiterii faptelor –; ţin însă, în calitate de traducător al lui Michel Pastoureau, autoritatea mondială nr. 1 în materie de heraldică, să clarific pe înţelesul publicul larg chestiunea drapelului. Voi rezuma, aşadar, în linii mari, două subcapitole – „Cum îşi fac apariţia drapelele” şi „Stat sau naţiune?” – din compartimentul De la steme la drapele al lucrării O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, Cartier, 2004.

Ca orice semn, emblemă, culoare etc., un drapel nu există niciodată izolat; el nu trăieşte şi nu capătă sens decât în cazul în care este asociat sau opus altui drapel. În consecinţă, nu e posibil să existe o ţară fără drapel: chiar dacă o ţară refuză să adopte un drapel, alte ţări îi atribuie din oficiu unul sau consideră că absenţa drapelului echivalează cu un drapel. Căci, din punct de vedere semiologic, absenţa emblemei este o emblemă. Cu toate acestea, relaţiile de asociere, de contrast sau de poziţionare dintre diverse drapele se exprimă prin alegeri de ordin istoric şi cultural, şi nu doar structural. Ele necesită o analiză ce se situează în spaţiu şi timp, dat fiind că emblematica nu se reduce niciodată la un pur sistem semiologic, străin de orice substrat istoric sau antropologic. Lucrul acesta pare deosebit de adevărat în ceea ce priveşte geneza şi apariţia drapelelor.

De bună seamă, orice drapel pune problema raporturilor dintre stat şi naţiune. Dar este dificil de spus care dintre aceste două entităţi este astăzi emblematizată de drapel cu prioritate. Se vorbeşte aproape mereu de drapelul naţional, dar anume textele constituţionale, ce provin din stat, sunt cele care îl definesc şi stabilesc sau controlează întrebuinţarea lui.

Drapelul este un simbol oficial cu care nu este licit să faci ce-ţi trăsneşte prin cap. Cu toate acestea, distanţa este adeseori una importantă între fapte şi drapel, iar în practică drapelul este supus unor rituale ce nu au nimic oficial, nici statal. Statul ar vrea să deţină monopolul drapelului, dar lucrul acesta rămâne o utopie, cel puţin în ţările democratice. Şi asta deoarece drapelul aparţine mai ales naţiunii. În orice competiţie sportivă, bunăoară, orice suporter al echipei naţionale se simte legitim în drept să agite drapelul ţării sale, respectiv să-l abandoneze, şi chiar să-l calce în picioare, în caz de înfrângere. Drapelul unei ţări nu se deplasează doar cu ocazia sărbătorilor naţionale, a unor ceremonii militare sau pentru a participa la liturghia statului. O mulţime de alte circumstanţe îl solicită în mod imperativ, atât în interior, cât şi în exterior.

În lipsa unor cercetări aprofundate, este prea degrabă să încercăm a contura cu adevărat ceea ce, în cazul drapelului, uneşte statul şi naţiunea. Nu şi să ne punem aceste probleme. Ce formă de adeziune, de pildă, plasează în drapelul lor un francez, un italian sau un suedez? Sunt mândri a-l arbora? O şi fac? Unde, când, cum? Şi în ţările având o structură federală (Elveţia, Germania, Spania ş.a.), oamenii manifestă aceeaşi adeziune? Nu preferă oare drapelul cantonului sau Landului lor celui al ţării? În plus, nu a devenit oare pretutindeni în Europa Occidentală ceva arhaic faptul de a plasa la geam drapelul cu ocazia zilei naţionale? Dar de ce oamenii o fac pe stadioane, mai cu seamă atunci când se află în străinătate? Să fie oare mai mândri de drapelul lor atunci când se află departe de compatrioţii lor? Drapelul reprezintă o nostalgie? Sau poate că este scos mai lesne atunci când are ocazia să înfrunte un alt drapel?

În acest sens, exemplele contemporane sunt pe cât de numeroase, pe atât de dureroase: drapelul corsican contra drapelului francez, drapelul cecen contra drapelului rus, drapelul tibetan contra drapelului chinez, drapelul basc contra drapelelor spaniol şi francez, drapelul kurd contra drapelelor mai multor state.

Aceste drapele ale popoarelor ce nu şi-au cucerit independenţa statală fac trimitere mai mult decât oricare altele la ideea de naţiune.

Ei bine (nimic bun, de fapt!), preşedintele Igor Dodon ţine cu tot dinadinsul să opună drapelul „istoric” moldav, aşa cum îl vede el (pe câmp roşu, un cap de bour de aur), tricolorului românesc. De ce nu de-a dreptul cu drapelul roşu cu steluţa de rubin (din fruntea bourului ţintat, se presupune), aşa cum arată drapelul socialiştilor? – iată întrebarea. Răspunsul, în doi peri, trebuie să-l ştie acvila imperială cu două capete de pe drapelul rus.

XS
SM
MD
LG