Linkuri accesibilitate

Ion Ungureanu. Respectul poporului și sfidarea președintelui ales


Ion Ungureanu

Un ianuarie 2017 îndurerat, în care ne-a părăsit actorul, regizorul și fostul ministru al Culturii Ion Ungureanu, murind după o grea suferință la spitalul Colțea din București. Această pierdere grea pentru cultura națională multora ne-a amintit de regretatul Grigore Vieru care, la fel, pleca din această lume acum opt ani, în ianuarie 2009, în urma unui tragic accident de mașină. Cei doi intelectuali au fost buni prieteni, luptători pentru valorile românești și unioniști convinși. Soarta a vrut ca fiecare dintre ei să se stingă într-un moment când la conducerea Republicii Moldova se aflau/se află politicieni ostili idealurilor pentru care au pledat cele două personalități prin creația și activitatea lor publică.

În 2009 eram sub guvernarea omnipotentului comunist Vladimir Voronin, iar în 2017 îl avem ca președinte pe socialistul Igor Dodon. Între cei doi există asemănări și diferențe, determinate de împrejurări felurite. Voronin n-a manifestat niciodată simpatii pentru România, dimpotrivă, și-a probat cu vârf și îndesat aversiunea în aprilie 2009, când a acuzat Bucureștiul de lovitură de stat, a închis hotarul de la Prut și l-a expulzat pe ambasadorul român de la Chișinău. Dar tot el, din oportunism politic, a decretat câteva luni mai devreme doliu național în ziua funeraliilor poetului Grigore Vieru.

Dodon nu are la dispoziție „pârghiile” lui Voronin, ba chiar pretinde că se află în opoziție față de o guvernare declarat pro-europeană care l-a ajutat să câștige alegerile prezidențiale – o mezalianță cu urmări nefaste pentru Republica Moldova. Lipsit de puterea lui Voronin, motiv pentru care își dorește cu ardoare alegeri anticipate, Dodon își manifestă românofobia viscerală la nivelul unor declarații și gesturi simbolice. Ultima sa „răzbunare” pe unioniști a fost refuzul de a decreta doliu național în memoria maestrului Ion Ungureanu, chiar dacă premierul Pavel Filip i-a adresat o solicitare în acest sens.

Vitalie Ciobanu
Vitalie Ciobanu

Refuzul lui Dodon – președintele ales cu cântec – fusese precedat de un necrolog oficial, din care a fost eliminat cuvântul „român” – respectiv sintagmele limba română, popor român, cultură română –, adică tocmai valorile pentru care a pledat și pentru care este respectat și iubit la noi Ion Ungureanu. E de neînțeles cum sub acest text cenzurat, filtrat ideologic, care de fapt insultă memoria celui pe care dorește să-l elogieze, și-au pus semnătura primul-ministru, demnitari, scriitori, compozitori, academicienii, oameni de teatru și de cinema… Nu știm, desigur, dacă toți cei care l-au semnat au văzut varianta finală a necrologului, însă pentru a nu nimeri într-o situație jenantă și a nu alimenta interpretări nedorite, ei ar fi trebuit să evite să-și pună semnătura pe un text pe care nu îl acceptă sau nu îl controlează în totalitate. Nimeni nu le putea interzice să emită niște necrologuri sau comunicate separate, în care să spună adevărul întreg despre cel decedat, fără a recurge la acrobații stilistice și la perifraze inabile, în care cuvântul „național” – folosit abuziv, inflaționar – sună aproape penibil.

Acesta este, cum spuneam, prețul mezalianței politice, al compromisului încheiat în detrimentul interesului național între partidul de guvernământ și opoziția pro-rusă: sacrificarea valorilor fundamentale. Măcar niște intelectuali care cunosc greutatea cuvântului și forța sa de iradiere ar fi trebuit să se ferească să facă jocul politicienilor.

Și cum se întâmplă deseori în Moldova, am avut o situație ambivalentă: cel dispărut, maestrul Ion Ungureanu, a fost petrecut cu onoruri de stat, în multe localități din Moldova primăriile arborând steaguri în bernă, la fel procedând și unele instituții din Chișinău. La rândul său, primul-ministru Filip, cumva compensatoriu, a afirmat că nu un decret prezidențial instituie doliul național, ci respectul poporului manifestat față de valoarea unei personalități decedate.

În Republica Moldova, unde lupta politică și geopolitică a produs fracturi adânci în rândurile electoratului, chiar și o întâmplare tristă, cum este dispariția unei mari personalități culturale, nu reușește să închidă aceste răni. Președintele ales cu cântec Igor Dodon ar fi putut măcar într-un moment de emoție colectivă ca acesta să nu înfrunte sentimentele cetățenilor, să nu împingă până la absurd dorința sa infantilă de harț și sfidare a celor care nu l-au ales și nu și l-au vrut președinte.

Dodon ține să demonstreze că promisiunile sale postelectorale, precum că va fi „un președinte al tuturor cetățenilor”, nu au nicio valoare. Omul pur și simplu execută agenda unei puteri străine. Și nici măcar niște consilieri mai inteligenți (dacă o fi având vreunul) nu i-au șoptit la ureche socialistului că dispariția unui important artist și intelectual public, deplâns de marea majoritate a moldovenilor, îi oferea un bun prilej să capete oarece respectabilitate în ochii cetățenilor și o minimă recunoaștere din partea adversarilor săi politici. Mai ales că Ion Ungureanu – și poate că informația aceasta ar fi trebuit să ajungă și la președinție, iar dacă a ajuns n-a folosit la nimic – a avut un mare respect pentru cultura rusă, a fost regizor la un important teatru din Moscova, a predat arta actorului în capitala URSS câtorva promoții de tineri basarabeni și obișnuia să citeze în luările sale de cuvânt din clasicii ruși.

Ion Ungureanu a fost un om care a slujit exemplar cultura în epoca sa, suferind uneori nedrepte restricții ideologice, iar după 1990 a contribuit la deșteptarea conștiinței naționale în Basarabia, a fost unul dintre semnatarii Declarației de Independență a Republicii Moldova, ministru al Culturii și Cultelor și, de asemenea, a fost mulți ani vicepreședinte al Fundației Culturale Române, ulterior Institutul Cultural Român – structură care susține numeroase proiecte ale oamenilor de creație din Republica Moldova. Destinul lui Ion Ungureanu reproduce, dacă vreți, traseul sinuos al multor artiști și scriitori basarabeni, trecuți prin malaxorul regimului sovietic, susținători ai cauzei românești. Această biografie dramatică trebuia respectată măcar la trecerea lor în neființă.

Este șocant să vezi cum un președinte tânăr, l-am numit pe Igor Dodon, a cărui butaforică rezistență în fața corupției și a „statului captiv” nu mai poate înșela pe nimeni, se încăpățânează să-și ostilizeze intelectualitatea, oamenii de cultură din Republica Moldova. Declarațiile sale împotriva statului român, a limbii române, a istoriei românilor, disprețul pentru valorile culturale ale acestui popor nu-l vor face nicidecum un învingător, cum nu l-au ajutat nici pe Voronin, ale cărui eșecuri în lupta împotriva intelectualilor ar fi trebuit să-l învețe ceva pe Dodon, legatarul său politic.

Între Prut și Nistru se ridică din nou baricade ideologice, în timp ce valoarea „statalității” și „suveranității” moldovenești nu se ridică nici măcar la nivelul PIB-ului unui județ din România.

XS
SM
MD
LG