Linkuri accesibilitate

„Se spun multe despre marii lideri. Dar o cauză nu este niciodată câștigată în afara condițiilor prielnice. Iar principala problemă aici sunt cadrele de mijloc. [...] Ele sunt cele care aleg liderul, care explică maselor intențiile și care asigură succesul cauzei noastre. Ele nu încearcă să se autodepășească; nici măcar nu le observi. [...] Generalii nu pot face nimic fără un bun corp de ofițeri”. Acestea sunt unele din faimoasele cuvinte ale lui Stalin, așa cum fuseseră ele consemnate în jurnalul lui Gheorghi Dimitrov. Pentru mai multe detalii privind publicarea jurnalului, precum și ale titluri esențiale în seria „Analele comunismului” de la Yale University Press, recomand volumul lui Jonathan Brent, Inside the Stalin Archives (New York: Atlas, 2008).

Da, este adevărat: Lenin nu a fost întruparea birocrației de partid. Proiectul leninist, așa cum a fost el exacerbat de Stalin, a însemnat o agresiune continuă a partidului-stat împotriva tuturor grupurilor sociale, incluzând mult aclamatul proletariat și partidul său. Mobilizarea de masă și frica nu erau reciproc excluzive și milioane de cetățeni s-au implicat în dramaturgia sângeroasă a isteriei și persecuției. Istoricul David Priestland a subliniat în Stalinism and the Politics of Mobilization faptul că dinamicile specifice ale regimului bolșevic sub Stalin erau rezultatul unui context ideologic similar anilor petrecuți de Lenin la cârma partidului bolșevic. Stalin a trebuit să se chinuie permanent în a găsi combinația potrivită între „conștiința proletară ca forță vitală în istorie și politică”, progresul determinat științific și viziunea unei societăți/lumi structurată potrivit originii de clasă. Până la sfârșitul anilor 1940, Stalin devenise din ce în ce mai obsedat de revitalizarea ideologică a corpului politic sovietic. În opinia sa, Partidul și cetățenii sovietici trebuiau să îmbogățească marxism-leninismul prin practica și procesul construirii socialismului. În 1938, el observa: „până la urmă, cum s-a dezvoltat teoria? Pe baza unei generalizări a experienței. Cum se naște experiența? Fie în practică, într-un laborator, fie în practică, prin mase. Oamenii sunt și ei un laborator.” (vezi articolul lui E. van Ree, „Stalin as a Marxist: A Research Note”, din Studies in East European Thought, vol. 49, Nr. 1, martie 1997, pp. 23-33)

Un deceniu mai târziu, tot Koba avea să adauge: „Marxismul nu poate decât să fie îmbogățit de noua experiență, de noua cunoaștere; pe cale de consecință, formulele și concluziile lui individuale trebuie schimbate odată cu trecerea timpului, trebuie să fie înlocuite de noi formule și concluzii care să corespundă noilor sarcini istorice”. (vezi Ethan Pollock, Stalin and the Soviet Science Wars, Princeton: Princeton University Press, 2006) La apogeul paranoiei sale, Stalin a continuat să caute căi de realimentare a „misiunii istorice” a Partidului. Comunismul și fascismul au împărtășit o obsesie similară pentru mișcarea permanentă care să evite perspectiva inacceptabilă a stagnării. Mao a declarat cândva că „revoluțiile noastre sunt precum bătăliile. După o victorie, trebuie cu toții să punem în față noi sarcini. În acest fel, cadrele și masele vor fi mereu mânate de fervoare revoluționară și nu de prea multă încredere în sine”.

Eugen Weber a propus un diagnostic al fascismului pe aceeași fișă clinică de evidență: „fascistul trebuie să se miște mereu înainte; dar tocmai pentru că lipsesc obiectivele precise, el nu se poate opri, iar fiecare scop atins este doar o secvență dintr-o rutină continuă a viitorului pe care pretinde să-l construiască, a destinului național pe care pretinde să-l împlinească”. (vezi Eugen Weber, Varieties of History, New York: D. Van Nostrand, 1964, p. 78) Pe calea transformării permanente, atât comunismul, cât și fascismul au proiectat (sau mai bine zis au țintit la) o extincție a individului prin mijloacele inventării unor criterii egale de credință, loialitate și status, toate cristalizate într-un mit politic etalon. Într-adevăr, acest lucru definește religiozitatea unei existențe colective – „quand on met toutes les ressources de l’esprit, toutes les soumissions de la volonté, toutes les ardeurs du fanatisme au service d’une cause ou d’un être qui devient le but et le guide des pensées et des actions”/ atunci când punem toate resursele spiritului, toate supunerile voinței, toate pasiunile fanatismului în slujba unei cauze sau a unei ființe care devine scopul și ghidul tuturor gândurilor și acțiunilor. (citat în Emilio Gentile și Robert Mallett, „The Sacralization of Politics”) Atât stalinismul, cât și nazismul au funcționat în logica pervertită a potențării și valorizării nevoii de integrare socială și apartenență comunitară prin excluderea unor alții specifici. Așa cum excelent le caracteriza dinamica și Richard Overy, cele două regimuri au fost „dictaturi holiste”.

XS
SM
MD
LG