Linkuri accesibilitate

Stalinismul și nazismul au căutat „dușmanii obiectivi” și au operat cu noțiuni precum vinovăție colectivă, sau chiar genetică. Similar celor petrecute în Germania nazistă, „drepturile cetățenești” din perioada stalinistă s-au transformat treptat într-o graniță între apartenență și criminalizare, între „eul național și ceilalți inamici”, un indicator al prietenilor și dușmanilor. Principiul celui ales care se afla la baza teoriei leniniste a subiectului istoric care înfăptuiește Utopia s-a reflectat în legile cetățeniei. Așa cum a arătat Golfo Alexopoulos, „în Uniunea Sovietică existau cetățeni și cetățeni”. Cei considerați improprii și nedemni să dețină și exercite drepturile prescrise de corpul politic sovietic erau privați de ele, ceea ce în cazul politiilor comuniste echivala de facto cu denaturalizarea sau condiția de apatrid.

Jowitt a demonstrat că „problema critică a regimurilor leniniste a fost cetățenia”. Mai mult, în timpul anumitor perioade în evoluția regimurilor sovietice, asemenea lipsă de drepturi a devenit o boală ereditară. Sub Stalin, „lipsirea de drepturi s-a extins la întregi grupuri înrudite, de vreme ce unități familiale erau adesea pedepsite în mod colectiv. Statul stalinist și-a privit dușmanii de varii feluri prin prisma acestei grile a înrudirii; astfel, întregi familii și-au pierdut drepturile ca grup. Dușmanii de clasă (nepmanii, comercianții, culacii, lișenții) și așa-numiții ‚inamici ai poporului’, precum și întregi națiuni (germanii, polonezii, coreenii, grecii, chinezii) – deopotrivă cetățeni sovietici și subiecți străini – erau arestați ca grupuri înrudite. Se considera că lipsa de loialitate a taților se transmite la fiii lor. Atât lipsa de drepturi, cât și condiția de apatrid deveneau trăsături moștenite”. (vezi articolul lui G. Alexopoulos, „Soviet Citizenship, More or Less Rights, Emotions, and States of Civic Belonging”, în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History 7, no. 3 (vara 2006): 521).

Evident, viziunea bolșevică stigmatiza „păcatele” politice, în vreme ce Weltanschauung-ul nazist reifica distincțiile biologice. Cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a loviturii bolșevice din 7 noiembrie 1917, un discurs menit doar pentru urechile elitei NKVD și consemnat de Gheorghi Dimitrov în jurnalul său, Stalin spunea:

Oricine încearcă să distrugă unitatea statului socialist, oricine caută separarea oricăror părți componente sau naționalități – acel om este un inamic, un dușman de moarte al popoarelor URSS. Și îi vom distruge pe fiecare în parte, chiar dacă ar fi vreun vechi bolșevic; îi vom distruge toate rudele, familia lui. Vom distruge fără milă pe oricine care, prin fapte sau gând, – da, gândurile sale – amenință unitatea statului socialist. Pentru distrugerea completă a tuturor dușmanilor, ei înșiși și rudele lor! [Exclamații aprobatoare: Marelui Stalin!]

Esența chestiunii este că în Uniunea Sovietică (și acesta fusese un model pentru alte regimuri comuniste) populația se organiza pe criterii ale excluderii și privării de drepturi potrivit imperativelor ideologice și sarcinilor de dezvoltare stabilite de linia partidului. Istoricul Eric Weitz a mers până acolo încât a folosit conceptul de „rasializare” pentru a accentua radicalizarea manierei în care categorii de populație erau supuse terorii cu consecințe directe privind întemnițarea, executarea, deportarea lor. Conceptul „ajută la surprinderea maleabilității identităților conferite, cum anume ajung grupuri văzute ca națiuni sau clase, în anumite circumstanțe istorice, să fie percepute ca atât de diferite de grupurile dominante, încât doar termenul de rasă captează clivajul enorm care este creat. Iar termenul captează, de asemenea, cum anume, în anumite circumstanțe, populațiile pot deveni ‚de-rasializate’, așa cum s-a petrecut în chip oficial cu multe din naționalitățile epurate după moartea lui Iosif Stalin”. (vezi articolul lui E.D. Weitz din 2002 în Slavic Review, „On Certainties and Ambivalences: Reply to My Critics”) Abordarea lui Weitz este doar o alta pe lista lungă a experților care au încercat să elucideze ceea ce Nicolas Werth a numit „ciclurile violenței” care deveniseră normă în Uniunea Sovietică.

Ceea ce a diferențiat politia sovietică stalinistă de cea a Germaniei naziste a fost rolul mai mare al aparatului de partid în cazul primeia. La modul general, mitul partidului, mai mult decât mitul liderului, explică longevitatea și anduranța proiectului leninist. Fasciștii, în vreme ce invocau comandamentele providenței istorice, învesteau centrul de putere suprem nu atât în instituții, cât în geniul infailibil al liderului. Partidul conta, dar nu era același tip de magnet carismatic instituțional pe care îl reprezentaseră formațiunile leniniste. Robert Gellately nota că Hitler îl invidiase pe Stalin pentru a fi fost capabil să-și plaseze ofițerii politici, pe post de câini de pază, în armată. La rându-i, când susținea că doar cadrele decid totul, Stalin chiar credea ce spune, iar el era, desigur, arbitrul suprem al promovărilor și loialităților.

XS
SM
MD
LG