Linkuri accesibilitate

Ambele totalitarisme ale secolului XX au fost forme de „concepere machiavelică a politicii”. Mai precis, așa cum arată și A.E. Rees, nazismul și bolșevismul pot fi definite drept machiavelismul partidelor care au pretins să guverneze în numele maselor. Spre a-l parafraza pe Eugen Weber, atât în cazul leninismului, cât și al fascismului, locomotivele care le-au propulsat în istorie erau concomitent și tacticile lor.

Leninismul s-a bazat așadar pe o „raționalitate a scopului”. O asemenea concepție transformistă, utilitară și endemică asupra politicii s-a materializat în cele din urmă în divinizarea unui stat mitic care are drept de viață și de moarte asupra supușilor săi. Or, așa cum arăta intelectualul catolic Adolf Keller, era vorba de „un gigantic supraom, pretinzând nu doar obediență, ci încredere și credință așa cum doar o personalitate are dreptul să aștepte” (citat în Emilio Gentile și Robert Mallett, „The Sacralization of Politics. Definitions, Interpretations and Reflections on the Question of Secular Religion and Totalitarianism”, Totalitarian Movements and Political Religions I (2000): 46).

În această accepțiune, statul se situa dincolo de limitările morale pentru că era singurul furnizor de moralitate. Așa cum a spus-o și Emilio Gentile, comunismul și fascismul au vizat, urmat și instituționalizat sacralizarea politicii. Statul a devenit valoarea supremă și absolută în cadrul unei doctrine escatologice a revoluției. Prin urmare, ororile care au definit secolul trecut au fost posibile din cauza unei „inversiuni morale”: „crimele statului explicabile nu ca crime, ci ca precauții necesare în prevenirea unor injustiții și mai mari”. (vezi Richard Overy, The Dictators).

Prin cultul unității absolute pe calea salvării prin stăpânirea istoriei, comunismul și fascismul au produs un nou proiect social și politic centrat pe purificarea corpului comunităților care căzuseră pradă acestor vrăji ideologice. Memorabila evaluare a lui Molotov făcută Marii Terori arată foarte bine noua dinamică dintre putere și moralitate: „sigur că au fost excese, dar totul era permis, în opinia mea, de dragul principalului obiectiv – păstrarea puterii de stat! ...Greșelile noastre, incluzându-le pe cele nemiloase, au fost justificate”. (pentru detalii, vezi volumul Inside Kremlin Politics: Conversations with Felix Chuev, editat și cu o introducere și note de Albert Resis, Chicago: I.R. Dee, 2007). Sau, pentru a-l parafraza de această dată pe Gaetano Salvemini, fascismul și comunismul au decis că ele au găsit cheia fericirii, virtuții și infailibilității, fiind, pe cale de consecință, gata să ucidă în procesul aplicării planurilor lor.

Lenin, Stalin și Hitler nu ar fi fost în stare să-și atingă obiectivele dacă nu ar fi știut cum să înregimenteze, mobilizeze și includă largi pături sociale în aceste eforturi ale lor. Acolo unde bolșevismul era în primul rând o dictatură ideocratică represivă, nazismul a fost, mai ales pe durata primilor ani la putere, o dictatură a consensului. Ambele au reprezentat triumful constructelor ideologice înrădăcinate în scientism, organicism, istoricism. Pentru Lenin, lupta de clasă era justificarea ultimă pentru persecuțiile nemiloase ale aristocraților, preoților, țăranilor înstăriți, ș.a.m.d. Demonizarea dușmanilor a început practic cu Lenin, așa cum foarte limpede a lămurit-o și istoricul Robert Gellately în acord cu Richard Pipes. Acest lucru nu înseamnă că nazismul a fost pur și simplu un răspuns la bolșevism, o reacție mânată de panică la o cauză externă. Rădăcinile ideologice ale politicii lui Hitler erau endogene. A existat o tradiție proto-fascistă în Germania, precum și în Franța. (vezi și cartea lui Zeev Sternhell, Neither Left Nor Right: Fascist Ideology in France, Princeton, NJ: Princeton University Press, 1994).

La un anumit moment, stalinismul a încorporat motivele și simbolurile dreptei ultra-naționaliste și a devenit, așa cum au arătat Alexander Iakovlev și Robert C. Tucker, un „bolșevism de extremă dreaptă”. Nu a fost pur și simplu expresia idiosincrasiilor lui Stalin. Jdanovismul (campaniile anti-cosmopolite), pogromul secret de la începutul anilor 1950, afacerea Slánský, toate erau parte organică din (i)logica stalinismului la apogeu. În chip ironic, au reprezentat un fel de victorie a nazismului asupra principalului său rival ideologic. Așa cum a arătat Martin Amis, teroarea anti-evreiască plănuită de Stalin „s-ar fi modelat ea însăși pe vechea idee bolșevică sau tactica de a incita o clasă împotriva alteia. Ar fi semănat cu Teroarea Roșie din 1918, cu evreii situați aproximativ în rolul burgheziei”. (vezi cartea Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million, New York: Hyperion, 2002). Eric van Ree observa în mod corect că adevărata originalitate a stalinismului de maturitate a fost sinteza națiunii și clasei, dar și cea a principalelor obiective, dezvoltarea națională și comunismul mondial. Procesul de construcție a statului în Uniunea Sovietică a produs rezultate ne-marxiste. Sau, pe urmele lui Ken Jowitt și Terry Martin, stalinismul a vorbit despre modernizare, însă a practicat neotradiționalismul.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG