Linkuri accesibilitate

Bolșevismul adaugă ceva nou mitologiilor revoluționare ale secolului al XIX-lea: incluziunea puterii într-un tip de reprezentare care definește partidul ca entitate magică. Slăvirea statutului predestinat al partidului împreună cu insistența obsesivă asupra formelor conspirative de organizare („celulele” revoluționare) şi cu un cult al înregimentării fanatice au generat o nouă formă de radicalism politic, ireconciliabil cu tradiția liberală individualistă occidentală sau, cel puțin în această privință, cu socialismul democratic (liberal) anti-autoritarist. Iuri Piatakov, unul dintre favoriții lui Lenin din generația tânără a vechii gărzi bolșevice, a exprimat această identificare cu partidul în cei mai dramatici termeni: „Da, voi considera negru un lucru pe care l-am simțit şi l-am considerat alb, de vreme ce în afara partidului, în afara acordului cu partidul nu există viață pentru mine.” Este executat în 1937. Absolutismul ideologic, sacralizarea scopului suprem, suspendarea facultăților critice şi cultul liniei de partid ca expresie perfectă a voinței generale au fost încorporate în proiectul bolșevic original. Subordonarea tuturor criteriilor morale convenționale față de scopul suprem al obținerii unei societăți fără clase a constituit principala problemă a leninismului. Acesta împărtășea cu marxismul ceea ce Steven Lukes numea „viziunea emancipată a unei lumi în care principiile ce protejează o ființă umană de alta nu vor mai fi necesare”. Consider că această aneantizare a individului şi a moralității presupuse de asumarea de către acesta a autonomiei propriei personalități reprezintă cheia înțelegerii efectului magnetic exercitat de religiile seculare în secolul XX.

Trebuie să pătrundem ceea ce spunea François Furet: dacă astăzi știm sau credem că am fost martorii sfârșitului comunismului, în anii ’30 şi el şi fascismul aveau un viitor. Oamenii aceștia intrau în joc convinși că fac un mare pariu cu istoria. Era ceva exaltant, care îi făcea să jubileze, să moară cu zâmbetul pe buze. Este vorba despre acel „sentiment oceanic” (Koestler), depersonalizarea dincolo de limitele spațiului, timpului şi a capacității individuale de înțelegere. Mulți s-au și sacrificat pentru această cauză, făcând-o cu sentimentul unei iluminări care explică poziția de „true believer” – cel care crede până la capăt într-o idee. În Ce-i de făcut, pamflet politic scris în 1902 şi publicat în 1903, Lenin prezintă foarte clar natura credinței revoluționare care este motorul intervenției partidului în istorie: „Suntem un grup de oameni uniți de o idee comună, care credem că vom merge până la capăt pentru realizarea acestei idei. Dacă unul dintre noi calcă un pas strâmb, ne uităm la el şi încercăm să îl ajutăm. Dacă vrea să ne dea mâna şi să vină împreună cu noi – bine, dacă nu, noi continuăm să mergem mai departe pentru a ne atinge scopul”. Viziunea lui Lenin nu este cu nimic mai prejos de cea a iluminaților. Această cvasi-rațională, de fapt aproape mistică, identificare cu partidul a fost, desigur, principala trăsătură psihologică a bolșevismului (indiferent de încarnarea lui). Până în anii ’50, pentru comuniștii autentici orice sacrificiu era logic, explicabil, deci necesar. Acesta este ceea ce Soljenițîn a numit odată „ingredientul ideologic” care a stalinizat/ bolșevizat chiar şi pe cei mai obișnuiți dintre oameni.

Stalin rămâne probabil cea mai fascinantă personalitate a comunismului. Într-o discuție privată, Nikita Hrușciov spunea: „Toate crimele care au fost comise nu au nimic de a face cu comunismul, dar Stalin le-a comis convins că făcându-le servește comunismul. În asta constă tragedia întregii chestiuni”. Cred că în timpul lui Stalin comunismul mai era capabil să genereze identificări absolute. Acest lucru dispare treptat odată cu procesul de deradicalizare şi de rutinizare a charismei partidului de tip nou. În aceste condiții, comunismul nu mai este o religie seculară. Socialismul real existent devine mai degrabă o formă de autoritarism gerontocratic care se agață cu disperare de monopolul asupra cuvântului, care își menține dominația logocratică. Iar odată cu provocarea disidenței, cu viața în adevăr, pierde şi acest monopol, rămânând pur şi simplu o dictatură.

În concluzie, pentru a-l parafraza pe Žižek (care l-a rândul său îl imită pe Heidegger, uitând în mod convenabil că acesta din urmă se referă în propria-i afirmație la nazismul anului 1933), a existat sau nu o grandoare istorică a bolșevismului? Personal, cred că grandoarea istorică nu poate fi separată de cea etică. Din acest punct de vedere, fac parte din grupul, probabil anacronic, al celor pe care grandoarea paradelor național-socialiste sau bolșevice nu a putut să-i convingă de valoarea morală a ceea ce s-a întâmplat. Un istoric american a publicat într-o carte despre revoluțiile secolului XX următoarea afirmație, ea însăși situată totalmente în afara moralității: „Lăsând deoparte sacrificiile de ordin uman, primul plan cincinal sovietic a fost o reușită”. Așa, putem spune că întreaga experiență a fost o reușită! În realitate, s-au comis crime abominabile în numele a ceea ce francezii numesc „les lendemains qui chantent”. Intelectuali de marcă şi-au trădat vocația critică şi au acceptat pactul cu diavolul, cu tirania ideocratică. Ei şi-au dedublat conștiința, s-au auto-amăgit, au practicat dublul limbaj până la auto-anihilare. Arthur Koestler a surprins superb această stare de fapt: „O credință nu este dobândită pe baza raționamentului. Nu te îndrăgostești de o femeie sau nu intri în inima unei biserici ca rezultat al argumentării logice. Rațiunea poate să apere un act de credință, dar numai după ce actul a fost deja comis”.

Concluzia lui Koestler este următoarea: „Devotamentul pentru utopia pură şi revolta împotriva unei societăți poluate sunt astfel cei doi poli care furnizează tensiunea tuturor credințelor militante”. Tocmai această insidioasă dialectică a iluziilor nobile şi a speranțelor generoase convertite în opusul lor definește tragedia comunistă ca încarnare a diavolului în istorie. Ideea comunistă a fost îmbrățișată cu pasiune religioasă, cu evlavie, şi părăsită cu egală, îndrituită, incandescentă patimă. Nu putem fi detașați! Richard Pipes, marele istoric american al revoluției ruse, a avut dreptate: despre lucrurile pe care oamenii le-au făcut cu pasiune nu se poate scrie decât cu pasiune. Bolșevismul, în oricare din încarnările sale, a urmărit crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetățeanului şi a spiritului civic. Pentru a-l parafraza pe Lenin, comunismul a avut ca obiectiv curățirea pământului de toate insectele dăunătoare.

Nu cred că tipul de religii seculare pe care le-am întâlnit, fascismul sau comunismul, mai au un viitor. Ori poate îl au, dar într-o formă decisiv schimbată. Ideologic au dispărut, dar refuzul deliberării democratice şi disprețul pentru „valorile sentimentale burgheze” nu au pierit. Trebuie să fim însă foarte prudenți: nimeni nu putea să anticipeze leninismul sau revoluția bolșevică la începutul secolului XX. În Fantasmele salvării citez din Hannah Arendt care spunea, făcând, la rândul ei, trimitere la Winston Churchill: „Tot ce mi s-a spus mie când eram elev că nu se va întâmpla în timpul vieții mele s-a întâmplat. Şi tot ceea ce mi s-a spus că se va întâmpla, nu s-a mai întâmplat”.

XS
SM
MD
LG