Linkuri accesibilitate

Un fenomenolog francez, grec la origine, Kostas Axelos, vorbea despre „la pensée planétaire”. Marx întrunește calitățile filosofilor planetari care gândesc în termenii grandorii istorice. Dar impunerea unei astfel de scări conceptuale face ca adevărurile factuale să devină cel mult secundare. Atracția exercitată de doctrina marxistă decurge din structura metaforică profundă, ceea ce Alvin Gouldner a numit „matricea paleosimbolică” a acestei filosofii. Este vorba, mergând pe linia analitică propusă de Karl Popper, despre tensiunea dintre dimensiunea profetic-oraculară şi aceea pozitivist-scientistă a marxismului.

Marxismul este o revoltă împotriva moralității burgheze, mai mult, împotriva celei iudeo-creștine. Ateismul se află în chiar inima acestui proiect ce divinizează o umanitate definitiv emancipată. Pe scurt, religiile seculare sunt anti-religii. Ele plasează salvarea umanității în această lume, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, sub forma unui ordin social ce urmează a fi inventat. Toate marile teme ale religiei creștine – căderea, fericirea originară, regăsirea, ispășirea, subiectul mesianic – se regăsesc în mitul istorico-escatologic al marxismului. Religiile seculare sunt narațiuni cu pretenții mântuitoare. Nu voi intra iar în detalii, recomand cartea tradusă la Humanitas despre religiile politice scrisă de marele gânditor german, emigrat în Statele Unite în anii barbariei naziste, Eric Voegelin.

Al treilea punct al argumentației mele este mistica revoluției. Mă refer la principiul fraternității, la mitul sfârșitului oricărei forme de injustiție. Acestea sunt aliniamentele utopiei colectivist egalitare, tot atâtea subiecte de fascinație pentru militanți, în special pentru intelectualii revoluționari, specie care ar merita un subiect de prezentare de sine stătător. Care a fost utopia care i-a atras pe intelectuali, care a fost starea psihologică oferită de comunism care a făcut ca intelectualii să se arunce în aceste proiecte? Un exemplu excelent al amoralității şi fanatismului angajamentului unor intelectuali pentru cauza comunistă este cel al lui Pablo Neruda, cunoscutul poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1971). A fost celebrat de toate cercurile stângii internaționale, uitându-se faptul că, în anii ’50, fără vreun pistol al KGB-ului la tâmplă, a scris voluntar nenumărate ode pentru Stalin, NKVD, etc.

Care este curentul care atrage această pasiune a intelectualilor către comunism? O spune un poet polonez trecut întâi prin pasiunea comunistă, apoi prin lagărele Gulagului, Alexander Wat, în lungul său dialog cu Czesław Miłosz: „Comunismul a dovedit cât de greu este să te desparți de propria tinerețe, când acești ani au fost un fel de zenit, o perioadă de altruism, anii unei existențe frumoase […] Unul dintre atuurile partidului comunist […] își are originile în atomizarea specifică societăților moderne care este contrapusă ofertei comuniste a sectei fraternale, a fraternității şi ilegalității sectare (la delinquenca settaria)… Fraternité ou la mort – totul începe cu fraternité. Era clar că niciun alt partid şi nicio altă biserică nu ofereau așa ceva […] Biserica comunistă a avut înțelepciunea, precum comunitățile creștine timpurii, de a se fundamenta pe celule unde fiecare se știa cu fiecare şi unde toți se iubeau. Şi căldura, dragostea mutuală care exista în acea mică celulă înconjurată de o lume ostilă, a produs o foarte puternică comuniune”. Fraternitatea despre care vorbesc Wat sau Malraux are însă la bază o redefinire a milei cu scopul de a elimina ceea ce este perceput drept suferință inutilă. Dar, așa cum a accentuat tot Alvin Gouldner, pe parcursul acestui proces „condiția umană a fost respinsă în numele condiției istorice.” Generații de intelectuali marxiști s-au grăbit să-şi anihileze demnitatea şi autonomia în această cursă apocaliptică pentru obținerea certitudinilor ultime. Întreaga tradiție a raționalismului sceptic occidental a fost sacrificată pe altarul unității în crez, sub impactul iluminării aduse de la Kremlin. Epoca rațiunii a culminat în universul înghețat al terorii raționalizate.

Fascismul şi comunismul propun propriile utopii comunitare, bazate pe ipoteza clasei alese. Ceea ce se promite şi ceea ce rezultă se află în șocant contrast, de unde şi teza lui Kołakowski pe care încerc să o dezvolt constant despre rolul diavolului istoriei. Ani de-a rândul, numeroși intelectuali au trăit cu ideea că există o promisiune care a fost cumva trădată în practica istoriei. Comunismul se întâlnește cu o importantă problemă etică, sau, mai degrabă, cu absența unei filosofii etice din propriul corp de idei. Așa cum spunea Albert Camus, niciunul dintre relele denunțate de totalitarism nu este mai rău decât totalitarismul însuși: este un principiu care trebuie avut în vedere. Sigur că relele există, dar niciunul dintre defectele care pot fi denunțate în raport cu societățile non-totalitare – inegalitatea, crizele economice, bigotismul, etc. – nu este mai rău decât ce se petrece după venirea totalitarismului la putere.

Un alt element care trebuie luat în considerare este voluntarismul sau cultul voinței în ambele sisteme. Să-l numim voluntarism utopic. Într-o faimoasă declarație a lui Stalin din 1928, acesta spunea: „Pentru noi, bolșevicii, nu există fortăreață pe care să nu o luăm cu asalt”. Avem aici ambele teme: bolșevicii s-au considerat întotdeauna o fortăreață asediată. Ceaușescu însuși folosește din plin acest punct de vedere în ultimul său discurs televizat. Pe de altă parte, apare mitul capacității de a transforma totul: bolșevismul este o formă de transformism universal, spre a relua conceptul lui Robert C. Tucker. Asaltul permanent, stahanovismul, expedițiile polare, Pașa Anghelina, Papanin, mai târziu sputnikul – tot atâtea simboluri ale acestei stări de perpetuă excitație propagandistică. Cartea lui Karl Schlögel despre „Moscova, 1937” este o lectură esențială în acest sens.

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG